Petre Tutea - Cugetari memorabile

Se spune cã intelectul e dat omului ca sã cunoascã adevãrul. Intelectul e dat 
omului, dupã pãrerea mea, nu ca sã cunoascã adevãrul, ci sã primeascã adevãrul. 
Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu si invers, cã 
oamenii au practici sinistre în istorie. 
Am avut revelatia cã în afarã de Dumnezeu nu existã adevãr. Mai multe adevãruri, 
zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevãr. Iar dacã adevãrul 
este unul singur, fiind transcendent în esentã, sediul lui nu e nici în stiintã, 
nici în filozofie, nici în artã. Si cînd un filozof, un om de stiintã sau un 
artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o babã murdarã pe picioare 
care se roagã Maicii Domnului. 
Acum, mai la bãtrînete, pot sã spun cã fãrã Dumnezeu si fãrã nemurire nu existã 
adevãr. 
Au falsificat sutã la sutã alegerile. Ati citit “Complicatiile tehnicii 
votãrii”? Nu puteam sã votez nici eu, atît era de complicat! Pãi ce-i acest 
ceusesc 89% pentru niste golani care nu-s în stare sã conducã nici o garã? 
Incapacitatea de guvernare a ãstora s-ar putea sã fie sansa hoitului român sã 
devinã viu… 
“Domnule Tutea, dacã ati fi fost ales presedinte la 20 mai, prin absurd, care ar 
fi fost prima hotãrîre pe care ati fi luat-o?” – Prima hotãrîre: privatizarea, 
însemnînd constructia celor douã comune: comuna agrarã, întemeiatã pe gospodarul 
dibaci si priceput, si comuna urbanã, guvernatã de întreprinderi, de acesti 
giganti ai lumii moderne. Si as fi creat institute care sã sincronizeze poporul 
român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spatiul valah. Cã eu nu contest 
poporului român cã limba lui si geniul lui intelectual îi permit sã mute 
creatiile speciei om la el acasã. 
Omul, cînd e singur, poate face fel de fel de unelte. Adicã devine american, 
spun eu. Eu as scrie peste Statele Unite astfel:”Omul este un animal care 
fabricã unelte.”M-au întrebat unii care sînt foarte filoamericani ce cred despre 
americani. Sînt lãcãtusi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pildã, este 
inferioarã tehnic Americii. Nici nu încape îndoialã: America o bagã la jiletcã. 
Da’ spiritual America e o Ghana; pe lîngã India e primitivã. 
Americanii nu mor în rãzboi. Sînt supraînarmati. Dau lovituri zdrobitoare. La ei 
cine face economie la munitie rãspunde în fata Senatului. 
Eu nu pot fi americanofob decît în ceea ce priveste descompunerea religioasã în 
secte. Dar din punct de vedere politic… si noi si rusii ar trebui sã avem în 
frescele din biserici un Columb, cãci fãrã el învãtãm acum nemteste cu 
dictionarele pe genunchi. 
În belsugul de-acolo nu poate apãrea o gîndire teologicã. Americanii n-au 
vocatie; îl invocã pe Dumnezeu doar ca sã le binecuvînteze prãvãliile. Ei 
gîndesc negustoreste. Exercitã stãpînirea lumii doar la casele de bani. 
Antisemitismul nu e o reactie spontanã a românilor, a germanilor, a polonilor, a 
francezilor, a americanilor, ci e provocat de evrei, prin exces. E provocat de 
ei ca spaimã, crezînd cã-l previn. Antisemitismul functioneazã dupã principiul 
actiunii si reactiunii. Pãi dacã rabinul Moses Rosen, care e doctor si face parte din Consiliul Mondial Evreiesc, îl înjurã pe Eminescu… Pãi ce ar zice el 
dacã eu l-as lua pe Moise pe fãras? 
Nu am fost si nu sînt antisemit, pentru cã ar însemna sã fiu anticrestin. Pentru 
cã, sã fim cinstiti, Cristos nu e din Fãlticeni. 
O babã murdarã pe picioare, care stã în fata icoanei Maicii Domnului în 
bisericã, fatã de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul 
premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ãsta moare asa, dihor. 
Eu cînd discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Între un credincios si 
un necredincios, nu existã nici o legãturã. Ãla e mort, sufleteste mort, iar 
celãlalt e viu si între un viu si un mort nu existã nici o legãturã. 
Credinciosul crestin e viu. 
Ateii si materialistii ne deosebesc de animale prin faptul cã nu avem coadã. 
Ateii s-au nãscut, dar s-au nãscut degeaba. 
Eu nu detest burghezia. Eu m-am lãmurit cã un om care vrea sã fie bogat nu este 
un pãcãtos. Spunea odatã un preot bãtrîn: Circulã o zicalã cã banul e ochiul 
dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scarã dublã. 
Dacã-l posezi, indiferent în ce cantitãti, si te misti în sus binefãcãtor pe 
scarã, nu mai e ochiul dracului. Iar dacã cobori, atunci te duci cu el în 
infern, prin vicii, prin lãcomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu 
si de pofta de stãpîn. 
Nu pot evita neplãcerile bãtrînetii si nu mã pot supãra pe Dumnezeu cã m-a tinut 
pînã aproape la nouãzeci de ani. Însã bãtrînii au o supapã foarte înteleaptã: au 
dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitatã. Cînd mã gîndesc la suferintele 
bãtrînetii, îmi dau seama cã în natura asta oarbã cel mai mare geniu este geniul 
mortii. Faptul cã murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al 
dragostei lui Dumnezeu pentru noi. 
Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, cãci dacã scoti Biblia din Europa, 
atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fãrã Biblie, europenii, chiar si 
laureatii premiului Nobel, dormeau în crãci. Stiinta si filozofia greacã sînt 
foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare si 
consolatoare pe continent – suveranã – e Biblia. 
Existã o carte a unui savant american care încearcã sã motiveze stiintific 
Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiintã cum am eu nevoie de 
Securitate. 
Luther, cît e el de eretic si de zevzec, a spus douã lucruri extraordinare: cã 
creatia autonomã e o cocotã si cã nu existã adevãr în afarã de Biblie. Mie mi-a 
trebuit o viatã întreagã ca sã aflu asta. El nu era asa bãtrîn cînd a dibãcit 
chestia asta, cã era cãlugãr augustin… Mie mi-a trebuit o viatã ca sã mã conving 
cã în afarã de Biblie nu e nici un adevãr. 
Shakespeare, pe lîngã Biblie, - eu demonstrez asta si la Sorbona - e scriitor 
din Gãesti. 
În afara slujbelor bisericii, nu existã scarã cãtre cer. Templul este spatiul 
sacru, în asa fel încît si vecinãtãtile devin sacre în prezenta lui. Stii unde poti cãpãta definitia omului? – te întreb. În templu. În bisericã. 
Acolo esti comparat cu Dumnezeu, fiindcã exprimi chipul si asemãnarea Lui. Dacã 
Biserica ar dispãrea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispãrea si 
omul. 
În bisericã afli cã existi. 
Ce pustiu ar fi spatiul dacã n-ar fi punctat de biserici! 
În afarã de cãrti nu trãiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru cã n-au 
ratiune, ceilalti pentru cã o au într-o prea mare mãsurã ca sã mai aibã nevoie 
de mijloace auxiliare de constiintã. 
Ceausescu n-avea mascã de golan, ci mascã de golan fioros. Nu mi-am închipuit cã 
un golan analfabet poate sã aibã o asemenea poftã de luxurie. Vila lui de la 
Neptun…totul e de aur acolo. D-aia s-a si numit “epoca de aur”… 
Asa-zisul triumf al proletariatului, care a sfîrsit ca triumf al lui Ceausescu, 
a fost triumful lui Golãnescu si o trecere în întuneric. Asta a fost revolutia 
proletarã. Ce s-a petrecut în decembrie ’89 n-a fost o revolutie, ci o 
restauratie: geniul politic al poporului român a atestat reasezarea în ordinea 
naturalã. Asta s-a întîmplat atunci: o restauratio magna. Fãrã sã ignor jertfele 
de la Timisoara, mã opresc la manifestatia din fata Comitetului Central, cînd 
multimea a huiduit tiranul. Atunci s-a întîmplat un fenomen fundamental: 
reintrarea în ordinea naturalã a poporului român. Cînd multimea îi refuzã 
tiranului încrederea, ãsta calcã în gol. Asa a cãlcat Ceausescu – în gol. 
Cioran e o inteligentã purã. Pãi, ca sã te fîtîi ca el prin Paris, trebuie sã ai 
inteligentã. Cã acolo inteligentã este! Are o singurã trãsãturã inadmisibilã în 
fiinta lui: e neconsolator. 
Eu m-as întîlni cu Cioran în nelinistile mele, care seamãnã cu ale lui, iar el 
s-ar întîlni cu misticismul meu în lirismul lui. 
În ce priveste cearta lui cu Divinitatea, eu sper ca Cioran sã nu moarã aici 
unde s-a nãscut, cum a murit Kant. Eu pe Cioran îl vãd împãcat în amurg cu sine, 
cu Sfîntul Apostol Pavel si cu Absolutul Divin, pentru a nu muri în lumea 
aceasta. 
Ceea ce e ciudat la Cioran, nu e nelinistea de a fi om, ci nelinistea de a fi 
român. 
Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabã din istoria omenirii. 
Comunistii au vrut sã ne facã fericiti cu forta:bã, sã fiti fericiti, cã vã ia 
mama dracului! Adicã sã mãnînci bine, sã bei bine, sã dormi bine si la loc 
comanda! 
Ca sã constati cã e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie sã ai 
doctoratul în stiinte sociale. Orice bou vede cã nu e bun. El vede cã mã-sa 
rabdã, nevasta rabdã, copiii rabdã… vede tot si totul pute. 
A te poune comunismului înseamnã a apãra puritatea Codului Penal. Comunistii nu 
trebuie tratati ca infractori de drept comun. Ca hotii de buzunare, ca tîlharii, 
ca violatorii de dame… Comunismul e imanentism absolut: el mutã complet omul în lumea asta. Comunismul 
înseamnã negatia omului total, cã omul total apartine la cele douã lumi:lumea 
trecãtoare si lumea vesnicã. Or, comunismul ancoreazã în dimensiunea lumii 
trecãtoare si în felul ãsta nu e uman. Pentru cã dacã îi spui unui om normal: 
mã, esti un animal rational muritor si dupã tine rãmîn doar viermi si minerale – 
îti dã cu bîta în cap! 
M-am gîndit sã scriu un pamflet anticomunist si m-am gîndit sã iau anticii si 
modernii, cei mai mari pamfletari pe care-i întîlnesc, si sã iau de acolo cele 
mai acidulate imagini sau figuri de stil. Si m-am gîndit cã e un travaliu odios, 
gratuit, nu face trei parale. Si am ajuns la o intuitie mult mai corectã pentru 
a defini orice miscare comunistã. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita 
diviziune a infractiunilor: crime, delicte si contraventii. Definesc crimele pe 
rînd, delictele pe rînd si contraventiile pe rînd, si scriu dedesubt: comunismul 
e infractor la ordinea universalã, naturalã prezentã în acest integral Cod 
Penal. Ei sînt infractori, comunistii, nu sînt oameni politici. De altfel, 
Douglas, ministrul de externe al Americii, a dat o definitie a comunismului: 
existã în dreptul penal crime continue si crime continuate; comunismul e o crimã 
continuã. 
Comunistii sînt atît de terestri, cã eu nu i-as lãsa nici sãse urce în avion, si 
între Bucuresti si Moscova i-as pune sã meargã pe jos, umplînd desagii cu 
mîncare din loc în loc… 
Comunistul stie cã e animal, stie cã e rational si stie cã e absolut muritor. 
Dar în felul ãsta, cu toatã rationalitatea lui, între el si dihor nu enici o 
deosebire. 
Comunismul, unde a triumfat, te beleste sistematic. 
Rusia a demonstrat – tehnic, practic si teoretic – nulitatea comunismului. 
Stalinismul e definitia comunismului. Unde nu e stalinism, dupã trei luni cad de 
la putere, cã nu sînt în stare sã dea nici… apã. Nu se poate impune comunismul 
decît cu bîta, cu parul! 
Nu se poate face economie în comunism si de cãtre comunisti. Ãstia nu sînt în 
stare sã conducã nici o comunã ruralã. Încurcã apele, înfundã fîntînile… 
Comunismul este un cancer social. Unde se instaleazã, rãmîne pustiu. 
Atît extrema stîngã, cît si extrema dreaptã sînt falimentare. Comunismul, de 
pildã:premisa lui majorã e egalitatea realã, absolutã a oamenilor. În nici unul 
din regnurile cunoscute nu existã egalitate – nici în regnul mineral, cã aurul 
nu e egal cu cãrbunele, nici în regnul vegetal, cã plantele nu sînt egale, si 
nici în regnul animal, cã pisica nu e egalã cu leul, cel putin ca fortã. Si nici 
în specia om nu functioneazã, cu atît mai mult, principiul egalitãtii. E damnat 
esential comunismul prin premisa lui majorã: egalitatea realã a oamenilor, care 
este o utopie. Si încã… da, vorba lui Berdiaev, cusurul utopiilor nu stã în 
constructia lor, ci în faptul cã toate sînt realizabile. E un paradox, însã este 
adevãrat cã paradoxul este limita pînã la care poate merge inteligenta umanã, 
dincolo de care apare nimicul. 
Comunistii sînt vãcari: considerã oamenii ca vãcarii cirezile. Cum poti gîndi 
egalitatea absolutã – cã asa trebuie s-o gîndesti ca sã fii comunist – cînd nici 
nu iesi bine în stradã si te-ntîlnesti cu ea, cu inegalitatea? Si la comunisti sînt stãpîni si slugi, dar ei sînt ipocriti, pentru cã stiu cã 
iegalitatea oamenilor nu poate exista nicãieri; sînt perfect escroci, tocmai 
pentru cã afirmã cã esenta comunismului este egalitatea realã a oamenilor. 
Premisa egalitãtii absolute e nulã, iar socialistii adaugã putin sifon în vinul 
ãsta. 
Sistemele sociale trebuie definite finalist, prin ce urmãresc. Comunistii 
urmãresc egalitatea anarhicã finalã. Ãstia sînt comunistii – anarhisti! Prin 
finalitatea lui, marxismul nu e ostil anarhiei, pentru cã nu poti fi egalitar 
decît dacã esti anarhic. 
Cînd se vorbeste de totalitarismul comunist e o contradictie în termeni. 
Totalitari nu pot fi decît oamenii care pleacã de la întreg la parte – dupã 
formula aristotelicã. Or, comunistii, nu sînt totalitari. Dupã ce mã orientez? 
Dupã Manifestul comunist, care e evanghelia lor, evanghelia rosie. Acolo se 
spune cã idealul lor e o societate fãrã stat, fãrã clase, conceputã ca o 
asociere liberã de indivizi. E incendiul anarhiei finale, sfîrsitul 
Manifestului, cum zice Kautki. Comunistii sînt anarhisti la finalitate. 
Totalitari sînt fascistii, hitleristii si Biserica Catolicã, pentru cã si ea 
pleacã de la principiul aristotelic: întregul premerge partea. Ãstia sînt 
totalitari. Mi-a spus un ziarist: Nu mai spuneti asta, cã zãpãciti tineretul! 
Dacã toti îi considerã pe comunisti totalitari, nu pot sa dau pe post asta… Dar 
eu – ce-i în gusã si-n cãpusã. Nu mã dau înapoi. Nu pot sã mint. 
Cei care stau sub fluviul evenimentelor, stau fie din orgoliu, fie din 
capacitate de adaptare. Dat, de multe ori, adaptarea la împrejurãri se cheamã 
conformism si conformistul se deosebeste de plosnitã doar prin aceea cã ea n-are 
ratiune…Cei care nu se conformeazã trag consecintele, fie din orgoliu, fie din 
incapacitate de adaptare. Dar adaptarea tine mai mult de biologic decît de 
spiritual. De pildã eu mã situez în fluviul inform al stanilismului, care se 
revarsã prin stanilismul haotic anglo-saxon asupra Europei centrale. Deci cum 
pot fi eu, dacã încerc sã judec acest fluviu inform al stanilismului care 
situeazã omul în regnul animal, cum pot eu sã scap de acet animalism? Prin 
orgoliu, mã opun – si intru în temnit. Prin conformism, devin un simplu animal 
adaptabil. De altfel, sã stiti un lucru:în lupta cu evenimentele politice majore 
omul basculeazã între eroism si lasitate. Te supui evenimentelor, stiind cã 
singur nu le poti înfrînge; si nu-ti convine sã candidezi la eroism. 
Reactionar e cel vetust si învechit. Conservatorii mari nu sînt reactionari, 
pentru cã au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu. 
Cred cã acum la noi, ar fi optimã o conducere conservatoare, realizatã însã 
într-un climat democratic. Adicã un partid conservator, traditionalist, 
nationalist, într-un climat liberal. Ca sã nu facã din conservatorism instrument 
de tiranie, cã eu nu pot sã accept în numele nici unei idei sã asupresc o 
singurã celulã dintr-un om. 
Constitutia liberalã din 1923 nu e o operã, e o capodoperã. Un rege puternic, 
înfãsurat într-un stat al normelor liberale: separatia puterilor si libertãti 
cîte doreste nea Nitã; nici nu poate duce atîtea libertãti! 
Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meserias de geniu, fiindcã 
materia îi premerge. Prima idee de creatie realã, au adus-o în istorie 
crestinii. De creat doar zeul creazã, iar omul imitã. Eu cînd citesc cuvîntul creatie – 
literarã, muzicalã, filozoficã – lesin de rîs. Omul nu face altceva decît sã 
reflecte în litere, în muzicã sau în filozofie petece de transcendentã. 
Cum sã fie creatura creator? “Hai tatã, sã-ti arãt mosia pe care ti-am fãcut-o 
cînd nu eram în viatã…” Pãi cum sã fie creatura creator? 
Omul e un animal care se roagã la ceva. Cautã un model ideal. Si uneori 
nimereste, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea 
fenomenului din el sînt crestinii. Crestinismul nu poate fi identificat cu nici 
un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Crestinismul este pur si 
simplu. Despre crestinism, Bergson spune cã noi îl respirãm. Are materialitatea 
aerului. Seamãnã cu aerul. Noi sîntem crestini fãrã sã vrem. Si cînd sîntem atei 
sîntem crestini: cã respirãm crestinismul cum respirãm aerul. 
Crestinismul nu e ideologie, cã atunci se aseamãnã cu marxismul. Religia e 
expresia unui mister trãit, or ideologia e ceva construit. 
A fi cresti înseamnã a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfintii sînt 
crestini absoluti. Altminteri, crestinismul, gîndit real, e inaplicabil tocmai 
pentru cã e absolut. 
Suveran fatã de naturã, supus Divinitãtii, nemuritor si liber prin depãsirea 
extramundanã a conditiei sale – acesta este omul crestin. 
Nimic nu poate inlocui crestinismul; nici toatã culturã anticã precrestinã. Eu 
sînt de pãrere cã apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, cînd Dumnezeu 
umbla din casã în casã. Eu definesc strãlucirea epocilor istorice în functie de 
geniul religios al epocii, nu în functie de isprãvi politice. 
Isus Cristos este eternitatea care puncteazã istoria. 
Dacã nu cunosti revelat – prin gratie divinã – sau inspirat, nu cunosti nimic. 
De pildã, povestea cu mãrul lui Newton, care a cãzut. Nu stiu unde am citit eu 
stupiditatea asta: “Il tomba dans une méditation profonde qui l’a conduit 
jusqu’a la loi de la gravitation universelle”. Si eu spun: dacã Newton gîndea 
pînã la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai întelept. 
Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitatia, a zis: Am fost inspirat. Pãi 
scrie pe mãr, sau scrie undeva în naturã “ legea gravitatiei”? Fenomenele lumii 
interioare si ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom si orgolios creds cã 
exploreazã lumea interioarã si exterioarã cu jocul lui de ipoteze si cã 
descoperã ceea ce vrea el. El cautã; dar eu spun cã el cautã, nu cã aflã. Sau 
dacã aflã, trebuie sã fie ca Newton, inspirat. 
N-ar trebui sã se vorbeascã asa mult despre democratie. Eu, în materie de 
democratie, nu am nici o pãrere personalã. Mã bizui pe doi gînditori clasici. Pe 
Platon si pe Aristotel. Platon sustine cã sînt trei forme de guvernãmînt 
degenerate:tirania, oligarhia si democratia. Aristotel spune cã democratia este 
sistemul face fiecare ce vrea. Si eu am spus: dupã cum se vede. 
Bergson e mai cuviincios ca Aristotel si zice cã democratia e singurul sistem 
compatibil cu libertatea si demnitatea umanã, dar are un viciu incurabil: n-are 
criterii de selectiune a valorilor. Deci democratia e sistemul social în care 
face fiecare ce vrea si-n care numãrul înlocuieste calitatea… Triumful 
cantitãtii împotriva calitãtii. Bergson a fost acuzat în micul dictionar 
filozofic al lui Stalin cã e fascist. Fãrã sã gîndesc în stilul darwinismului social, nu pot sã rãmîn indiferent la 
incapacitatea democratiei de a asigura selectiunea naturalã a valorilor. 
Democratii gîndesc corpul social aritmetizat: numãrã capetele toate si unde e 
majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e pãrerea mea despre 
democratie. 
În democratie, numai întîmplarea naste un mare sef. De pildã, un mare conducãtor 
în democratie a fost Clemenceau, care a condus politic primul rãzboi mondial. 
Eu, cît as fi de aristocrat în gîndire, politic trebuie sã fiu democrat. Masa e 
absolutã; fiecare prost luat în parte e un prost si atît. Dar toti prostii 
astia, luati împreunã, sînt un principiu istoric. 
Prin însãsi ordinea ei ideologicã, democratia îl obligã pe idiot sã stea alãturi 
de geniu si sã-i poatã zice: ce mai faci, frate? Partea proastã este cã oamenii 
de exceptie pot ajunge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un 
caracter absolut, deoarece prin masã se exprimã specia. Prin individ se exprimã 
personalitatea. Numai cã, uneori, un individ ajunge sã influenteze foarte mult 
asupra maselor. Acestia sînt alesii. Istoria este fãcutã de alesi. Paradoxul 
societãtii umane este cã multimea îi produce pe conducãtori, iar acestia o 
conduc. Ideea de echilibru social este caracteristica oricãrei democratii 
burgheze. Asta e forta constantã a democratiei. Iar extremelor – fie extremei 
stîngi, fie extremei drepte - , care violeazã ideea de echilibru social, 
democratia le este ostilã. 
Eu nu sînt democrat. Am asemãnat democratia cu jigodia la cîine: nu scapã decît 
cei care sînt tari. 
Eu sînt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect fatã de poporul român. 
Si pînã la urmã mi-am modificat pozitia: nu sînt democrat, sînt demofil, iubitor 
de popor. 
Democratia totalã e cimitir istoric. Noi nu sîntem în pericol, cã n-avem nici 
mãcar democratie; un cimitir istoric presupune un trecut de viatã care sã fie 
îngropat. 
Si totusi cel mai bun sistem social e cel care pleacã de la respectul mãstii de 
om: democratia. Democratia e imperfectã, dar fãrã ea e greu de vietuit. Este un 
soi de haos suportabil. 
Democratia este sistemul social care face posibilã existenta idiotului alãturi 
de geniu. Dar ea se deosebeste de egalitarismul comunist prin lege. În 
democratie legea functioneazã, în vreme ce în comunism legea nu existã; e 
tiranie. 
Eu cred cã omul e fãcut de Dumnezeu si cred cã Dumnezeu n-a instalat nici un 
drac în el. Nu pot sã spun cã Dumnezeu a fãcut un om purtãtor de drac. Dacã omul 
e fãptura lui Dumnezeu, dracul intrã ocolit acolo, nu intrã cu voia Lui. 
Un filozof care se zbate fie sã gãseascã argumente pentru existenta lui 
Dumnezeu, fie sã combatã argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu reprezintã 
o poartã spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cînd îl întreabã 
Moise pe Dumnezeu: Ce sã le spun ãlora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: 
Eu sînt cel ce sînt. 
În fata lui Dumnezeu, geniul e vãr primar cu idiotul. Binele si rãul sînt conceptelepedagogiei lui Dumnezeu fatã de oameni. 
Dumnezeu s-a revelat, dovadã cã este. De fapt, vînzoleala asta haoticã a lumii 
actuale, frãmîntarea lumii actuale, mã convinge cã nu existã decît Dumnezeu. Cã 
totul e muritor, si universul si omul, si cã lumea a fost fãcutã de Dumnezeu din 
nimic si o va spulbera din orgoliul divin de-a o face din nou – considerînd cã 
prima lui ispravã s-a înecat istoric. 
În celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen a Revolutiei 
franceze, prima propozitie e o idiotie absolutã sau în cel mai bun caz un 
sofism: Oamenii sînt egali de la naturã. Asta e ca si cum Kant ar fi egal cu 
Iliescu. Oamenii sînt inegali de la naturã. Sint inegali însisi membrii unei 
familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru si altul imbecil. 
Substanta ereditarã e un mister. 
Egalitatea e cel mai mare dusman al libertãtii. 
Principiul egalitãtii, pe care-l vehiculeazã democratii din lume, functioneazã 
în mod real numai în religie, fiindcã numai religia crestinã considerã oamenii 
egali în fata lui Dumnezeu. 
Eminescu, despre care Iorga spune cã-i expresia integralã a natiunii române, iar 
Blaga cã reprezintã “ideea platonicã de român”, e românul absolut. L-am definit 
eu: sumã liricã de voievozi. 
Noica a fost o personalitate, dar a spune “epoca Noica” e ca si cum ai spune 
“epoca Ghitã Popescu”. Nu a fost nici mãcar o epocã “Nae Ionescu”, cu toate cã 
el într-adevãr, putea face epocã. La fel Eliade, Cioran. Face oare epocã un 
profesor universitar la Chicago? Iar Cioran a spus: Eu sînt cazul Cioran – si nu 
cred cã s-a izmenit cînd a afirmat asta, pentru cã, e evident, n-ati auzit de 
“ciorãnism” în România. El este, ca de altfel si Eliade, o personalitate care sa limitat la ea însãsi. Însusi Iorga, din acest punct de vedere, i-a rãmas 
inferior lui Maiorescu, pentru cã Maiorescu a punctat epoca lui. Sãmãnãtorismul 
lui Iorga a marcat, dar nu a fãcut epocã, ci poate fi considerat doar un 
eveniment. 
Europa e formatã din trei familii de popoare: familia popoarelor germene, a 
celor latine si familia popoarelor slave. Pãrerea mea e cã dominanta e latinã si 
spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin. Latinitatea e dominantã 
europeanã. Nu Germania. S-au zbãtut germanii, dar sînt tot subalterni, ca si 
slavii. 
Asa, dacã gîndesti omul ca european, au nemtii o expresie: a vorbi de puritate 
germanã, polonezã, francezã este ridicol, pentru cã popoarele Europei sînt die 
Fruchte einer Promenademischung (Progeniturile unei corcituri), adicã douã babe 
surde, cu doi cîini, stau la taifas si dupã douã zile aflã cã toti cãteii fãtati 
de cãtelusã nu seamãnã cu fiul babei. 
Evreii au geniu religios. Ei au creat douã religii, iudaicã si crestinã. Mai 
glorioase nu vãd religii în lume… Sînt o rasã superioarã, sînt pãrintii religiei 
noastre. Pentru ei cultura înseamnã religie. Restul este artã si stiintã. 
Cultura înseamnã la ei spirit si numai ei au lãsat culturã pe unde au stat, 
ovreii. Cultura Europei e iudaicã si civilizatia e multiformã. Iudeo-germanolatino-slavã. 
De ce au existat întotdeauna resentimente fatã de ovrei? – Stilul lor de viatã. 
Cînd în Antichitate, au intrat în contact cu romanii, acestia îi întelegeau la nivelul sticlei. Nu stiau ce sînt. Nu semãnau cu romanii. Eu nu vorbesc rasial, 
vorbesc antropologic: pur si simplu nu-i întelegeau. 
În Evul Mediu, pe vremea cînd europenii aveau meseriasi-bijutieri, rusii mîncau 
paie. Fãrã traditia asta adîncã, nu se poate face supercivilizatie modernã. 
Xenopol spune asa: Viciul esential al istoriei românilor, din cauza rãzboaielor 
neîntrerupte cu turcii, e absenta de dospire îndelungã a Evului Mediu. 
Extrema dreaptã, ca si cea stîngã, e falimentarã. Omul nu e dispus, de dragul 
unei minoritãti numite elitã, sã ajungã iobag. Nici ultimul mãturãtor nu este 
dispus sã renunte la libertate pentru cã în frunte se aflã un tiran care e 
întelept ca Platon. Întelepciunea ãluia e de douã parale. Dacã ãla se realizezã 
utopic pe sine, cel de pe stradã suferã. 
Greselile gîndirii de dreapta la noi? Absolutizarea totalitarismului, care este 
european falimentar. Excesele. Absolutizarea ideii totalitare, care confiscã 
personalitatea, si mai ales ignoranta în ceea ce priveste onestitatea lui 
Hitler, acestea au fost greselile. Hitler a spus: Nu respect decît un singur 
cuvînt, cel dat poporului german. Iar Ribbentrop a declarat cã Germania n-are 
nevoie de prieteni, ci de supusi. Pãi cum poti sã mai fii colaborator cu un 
asemenea imperialism? 
Orice extremã este socialmente insuportabilã, pentru cã e lipsitã de ideea 
fundamentalã a oricãrei societãti bine organizate, ideea de echilibru. Extremele 
violeazã ideea de echilibru social. 
Si poporul, si foarte multi intelectuali nu pot suporta extremele, iar 
democratia este ostilã extremelor, care confiscã – si extrema stîngã si extrema 
dreaptã – personalitatea umanã. Nu cred însã cã extrema dreaptã poate fi gînditã 
în paralel cu cea stîngã, cum se face. Extrema dreaptã nu confiscã proprietatea, 
personalitatea legatã de proprietate. Extrema stîngã e egalitarã; egalitatea 
coercitivã e sterilizantã. 
Nu stiu dacã fantasticul e din nimic sau din ceva, dar ca sã fii fantastic 
trebuie sã fii transsenzorial, în afarã de concret si de real. Însã fantasticul 
nu e totuna cu misticul si la o adicã el e mult mai aproape de senzorial si 
foarte îndepãrtat de mistic: pentru cã lui îi lipseste relatia cu misterul. 
Cãrui bãrbat nu-i plac femeile? În primul rînd la iubesti pentru farmecul lor, 
si în al doilea rînd le iubesti pentru cã fac oameni. 
Eu încerc o experientã: încerc sã mã deparazitez de filosofie, de pãduchernita 
metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, desi face filozofie. Un prieten 
de-al meu zice: te deparazitezi, dar folosesti sculele ei. Da, dar dacã mã urc 
în tren, nu înseamnã cã zeul meu e calea feratã. 
În Evul Mediu s-a formulat de cãtre filozofii sireti teoria adevãrului dublu: 
secundum fidem – adevãrul dupã credintã si secundum rationem – adevãrul dupã 
ratiune, ca sã aibã cale liberã pentru filozofie. Adicã sã rãtãceascã pînã îi ia 
dracul… Cã poti, în filozofie, sã rãtãcesti pînã devii nãuc. Ce-au realizat 
filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevãr. 
La urma urmelor, are si filozofia acces la adevãr, pentru cã situarea spiritului 
în adevãr e vocationalã. 
Babele evlavioase merg la absolut rugîndu-se, iar filozoful trãncãnind 
silogisme. Francmasoneria doreste puterea cu lozinci democrate. Nu sînt religiosi, au o 
singurã religie: propria lor doctrinã. Pe dusmani îi anuleazã social. Au o 
structurã supranationalã, deci sînt antinaturali. Toti cei care aspirã la 
unitatea speciei om anuleazã principiul competitiei între popoare; anuleazã 
însusi principiul civilizatiei moderne, nãscutã prin luptã. 
Generatia se naste asa: apare un cap – sau poate mai multe deodatã, care sînt 
ancorate în acelasi ideal. Si dacã idealul este strãlucit reprezentat, devine 
formã modelatoare pentru cei care-l urmeazã. Trebuie acceptatã ideea de oamenimodel. În vreme ce apostolii se topesc în absolut, modelele se topesc în 
generatii. Cei ce devin modele sînt creatori de epocã si de curente si astfel 
hotãrîtori pentru cetate. 
Noi am fost o generatie favorizatã: ne-amm plimbat prin toate universitãtile, 
peste toti scriitorii, peste toti gînditorii… Si am ajuns la limitele 
scepticismului autohton de tip ciorãnesc. Adicã nu sîntem, deocamdatã, fãuritori 
de sisteme general valabile. 
Generatia mea a debutat în euforia realizãrii României Mari si a murit în 
închisorile comuniste. Voi, care nu ati trecut prin închisori, stiti cum aratã 
si cei care închid si cei închisi. Aveti o perspectivã totalã. 
Tineretul de azi e net superior generatiei noastre. Si asta pentru cã nu este 
usor pentru el, în climatul ãsta fioros, asa cum ne-a fost nouã, într-o lume mai 
normalã. Pãi noi am trãit sub regalitate, scriam pe Palatul regal “ De 
închiriat” si nu pãteam nimic! A venit bolsevismul rus cu armele peste el, peste 
tineret, si el se scuturã la mal ca rata de apã. S-a vãzut acum în rãscoala din 
’89… Generatia actualã e grea de glorie. Ca sã te scuturi de bolsevism în plin 
bolsevism – pãi cum se cheamã asta? 
Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epocã si stil. Nu e neapãrat un 
întelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt originale, în mãsura în care 
originalitatea e posibilã. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este 
creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinbitatea, prin 
proximitatea fatã de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sînt în mãsura 
în care e apropiat sfîntul. 
În fata lui Dumnezeu nu existã genii, Dumezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni. 
Gheorghiu-Dej a fost o maimutã revolutionarã; a crezut cã face si el revolutie, 
desi imita bolsevismul rusesc. Adicã: sã arestez oameni fãrã judecatã, sã-i tin 
indefinit în temnitã, sã-i pun în regim de exterminare, sã-i ucid dacã vreau – 
asta numea el revolutie. Asa fãcea Stalin. Si Dej, imitîndu-l, credea cã e 
revolutionar. De fapt a fost o maimutã balcanicã – a tiranizat poporul român la 
adãpostul armelor rusesti. Nu? Ce originalitate are revolutia româneascã? Dar nare nici cea ruseascã originalitate… Pãi stiti cum am definit eu revolutia 
ruseascã? Iacobinism tãtaro-mongol! Teroarea iacobinã mutatã în stil tãtãresc la 
Moscova. 
Dumnezeu a fãcut lumea si pe om; si cu om a încoronat creatia sa. Si l-a 
însãrcinat sã cunoascã lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. – Originea 
primordialã a capacitãtii de a determina numele lucrurilor, care este o operatie 
logicã; originea misticã a gîndirii logice. 
Aparitia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a 
muncit, a asudat, s-a murdãrit si se spalã. Gîndirea este o “spãlare” a creierului. Asta mã face cîteodatã sã cred cã gîndirea nu e din creier si cã 
acest creier e numai un sediu… De ce gîndirea nu e produsã de creier, care e 
numai un sediu? Fiindcã n-o produc toate creierele. Dacã inteligenta ar fi 
produsul creierului, atunci între Goethe si nea Ghitã n-ar mai fi nici o 
diferentã. 
Eu am spus cã sînt anumite zone ale corpului social unde greva trebuie 
consideratã crimã antinationalã. Pãi ia închipuiti-vã cã toti brutarii din 
România fac grevã! Nu mai mîncãm pîine?! Existã zone ale economiei unde greva 
trebuie sã fie, în principiu interzisã. 
Mare noroc cã existã oameni care sînt idioti! Functia idiotului e pozitivã, 
pentru cã fãrã el n-am întelege nici geniul, nici normalitatea. Pãi cum am 
cunoaste noi un om pe care-l numim desãvîrsit, dacã n-ar fi prezenti ãstia, 
idiotii? 
Iliescu se aflã în treabã. Pentru activistii de partid aflarea în treabã e 
metodã de lucru. Ãstia sînt activisti de partid – e neobolsevismul actual al 
României… Pãi el a declarat în platforma-program cã admirã valorile ideale ale 
comunismului! Cum ai spune: sînt încîntat de dulceata si de deliciul produs în 
mine de cancer… 
Corpul social e atît de afînat, încît, ca sopîrlele se furiseazã la conducere si 
ajung acolo impostori. Existã fisuri în aparatul social si de stat prin care se 
prelinge încet, inevitabil, impostura. Chiar si în cele mai strãlucite cetãti. 
Ce, credeti cã în Franta ajung sus numai personalitãti remarcabile? Cînd e vorba 
de personalitãti, n-ai încotro, trebuie sã le imiti. Fiindcã imitatia e un 
fenomen social inevitabil. Dar nu poti sã imiti un prost, nici un impostor. Cel 
mult îl compãtimesti. 
Am auzit odatã un profesor de la Politehnicã; am avut impresia cã asist la un 
balet de ursi. Dacã într-un salon, într-un colt, unul fumeazã si tace, ãla e 
inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max 
Planck, creatorul fizicii cuantice, cã s-a mai gãsit o aplicatie, el a spus: 
care e, mã? Uite care… - Ca sã vezi, nici nu m-am gîndit! 
Inteligenta, oricît de mare nu e suficientã pentru a te curãta de prejudecãti. 
Cu cît inteligenta e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinicã, pentru cã ai 
aparat s-o justifici. 
Se spune despre Nae Ionescu cã scuipã inteligentã. 
Definitia lui Nae Ionescu e aceasta: meditatia metafizicã mutatã la nivel 
cotidian, sau ridicarea cotidianului la nivel filosofic. Nimeni n-a fãcut asta 
în presã pînã la el, nici mãcar Eminescu. Desi a fost un foarte mare gînditor si 
desi rãmîne cel mai mare jurnalist, Eminescu n-a filosofat în publicisticã. 
Cãlinescu, fatã de Nae Ionescu, nici n-a existat; n-avea vocatie filosoficã nici 
cît un mãturãtor. Nae Ionescu nu se mãsura în vremea lui cu nimeni. Era el 
însusi. 
Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul cã avut o atitudine justã 
fatã de toate evenimentele din România. N-a gîndit însã just întotdeauna. Eu lam apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic. Întrebat fiind cum întelege gîndirea, în formã purã sau în exemple, Nae Ionescu 
a rãspuns: exemplele au fost lãsate de Dumnezeu pe pãmînt pentru ca ideile sã 
fie sesizate senzorial si de prosti. 
A spus despre Zelea Codreanu un lucru, Nae Ionescu: Eu mã screm si lui îi vine… 
Nu stiu de ce gluma asta de-a face istorie se practicã atît de mult. Dacã ai 
cultul istoriei, ai cultul aparitiei si disparitiei; e consolator acest joc? 
Istorismul, adicã perspectiva istoricã asupra vietii si lumii, a dus în cimitir. 
Ne înecãm în istorie. Pentru cã istoria nu te învatã numai sã faci ceva, ca 
popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil 
prin faptul cã nu poti, la infinit, sã lucrezi la facerea ta, ci dispari si 
apare altcineva care, chiar dacã nu te înlocuieste, te prelucreazã. Si dacã nu 
poti iesi din devenire, nu poti scãpa de tristete; tristetea metafizicã e 
fructul devenirii. Sînt prosti istoricizanti care se consoleazã prin devenire. 
Devenim mai civilizati, nu? Sau mai culti… Adicã murim ca si caprele, numai cã e 
mare lucru cã existã Kant, Descartes, existã Newton, mã rog, atîtia mari 
creatori de culturã, si existã si fãuritorul de religie, Cristos – dar nu ne 
intereseazã! 
Istoria e întemeiatã pe istoria dintre Eva si dracul. Asa începe istoria, 
aceastã rãtãcire a omului, ca o damnatie. ar la aparitia lui Cristos, atunci sau suprapus teandric omul divinizat si divinitatea om si istoria a fost 
anulatã.Cioran are o afirmatie extraordinarã: Istoric este tot ceea ce este 
supraistoric. Crestinismul a punctat supraistoric, desi a apãrut în istorie. 
Sînt douã mari discipline guvernate de principiul ireversibilitãtii: 
termodinamicã si istoria. 
Kant spunea cã el e propriul sãu legiuitor si stãpîn. Lucru la care eu am fãcut 
asa: pîrt! Asa e el legiutor si stãpîn cum sînt eu popã în cartier. 
Nu e om, Kant. N-a reusit sã fie om cu toatã stabilitatea lui. Iar badea 
Gheorghe, care se sincronizeazã cu clopotele de la bisericã, e laureat al 
premiului Nobel pe lîngã Kant. 
Eu am citit Cronica ratiunii pure ca student si am înlemnit de emotie. Acum am 
fatã de ea, ca mistic biblic, consideratia pe care am avut-o fatã de Informatia 
Bucurestiului. Dar a trebuit sã fac 80 de ani… 
Legionarismul era în însesi ideile epocii, dar leginarismul nu putea sã iasã 
cîstigãtor deoarece avea la bazã o eroare – nationalismul absolut, care este 
impracticabil. De la excesul de nationalism li s-a tras sfîrsitul legionarilor. 
La comunisti, dacã nu esti cu ei – sau nu mai esti cu ei – înseamnã cã esti 
legionar. De ce acest “sindrom legionar” la bolsevici mã întrebati? Fiindcã 
legionarii sînt singurii români care n-au avut în dictionar la litera G cuvîntul 
glumã si cînd îi prindea pe comunisti era vai de cozonacul lor.Dar de fapt, nici 
comunistii nu stiu de glumã; ãsta-i punctul lor comun cu legionarii. 
Nu se poate spune cã miscarea legionarã n-a fost puternicã! N-a avut rezultate 
pozitive fiindcã extremismele sînt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a 
durat, nici national-socialismul german n-a durat si erau similare cu miscarea 
legionarã. Deosebirea dintre ele si miscare este aspectul religios al miscãrii 
legionare. Nici fascismul si nici national-socialismul n-aveau caracter 
religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire 
se spune, Mussolini s-a uitat la ceas si a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva minute sã mã trãsneascã dacã existã! Si apoi s-a uitat la ceas. Au 
trecut minutele si a demonstrat cã Dumnezeu nu existã. 
Cel mai potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru cã asigurã 
elita conducãtoare,triumful personalitãtii, triumful elitei conducãtoare, nu-i 
asa, si nu deranjeazã cu nimic mersul dogmatic al lumii crestine. În climatul 
creat de liberali se poate respira spiritual si se poate progresa material, 
valorile miscîndu-se nederanjate de nimeni. Democratia înseamnã mai putin decît 
liberalismul, care are într-un anume fel si un aspect aristocratic. Indiferent 
cine conduce Partidul Liberal astãzi, poporul român nu poate sã evite 
liberalismul, fiindcã îi datoreazã crearea statului român modern si a societãtii 
române moderne. Mã intereseazã liberalismul biruitor în Statele Unite, în 
Japonia si în vestul Europei. El devine, prin aceastã biruintã, ispititor pentru 
vînzoleala din spatiul rãsãritean. 
Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinatie. Liberalismul favorizeazã 
corpul social: te instaleazã în sistem si n-ai încotro… 
E un fenomen istoric, dar puncteazã timpul si spatiul istoric cu constantele lui 
extraordinar de utile. Liberalismul oferã constantele în timp si în spatiu ale 
ordinii umane, cu toate cã a apãrut istoric. Asa cum crestinismul a apãrut 
istoric; dar a punctat cu eternitatea timpul si spatiul. 
Pe spatiul domnului ãstuia foarte mare care se cheamã întreprinzãtor, pe pasii 
ãstuia se naste toatã civilizatia modernã. În urma liberalismului se aflã 
uniformitatea, care economiceste e sterilizantã, iar în fata lui nu se aflã 
decît haosul. 
Singurul sistem suportabil, fiindcã e copatibil cu demnitatea si libertatea 
umanã, este liberalismul englez. Liberalismul instituie concurenta ca o 
competitie de valori, si nu confiscarea umanã. El are un singur defect:prin 
competitia durã care se practicã în liberalism, nu poate fi evitatã aparitia 
deseurilor sociale, adicã a neajutoratilor. Orice sistem social rãmîne pînã la 
urmã un joc deschis, neterminat. Nu s-a gãsit formula de echilibru între individ 
si societate care sã n-aibã nici un rest. 
Unde e omul, în imanentã, absolut liber? Într-o bisericutã din lemn din 
Maramures, unde sacerdotul crestin vorbeste de mistere, de taine, si se lasã 
învãluit de ele ca si credinciosii. 
Omul e liber si eliberat numai în templul crestin, acolo, în ritual, cînd se 
comunicã tainele care îi învãluiesc deopotrivã si pe sacerdot, si pe 
credinciosi. Ca sã fii cu adevãrat liber, trebuie sã înlocuiesti infinitul si 
autonomia gîndirii cu credinta în Dumnezeul crestin: “Robeste-mã Doamne, ca sã 
fiu liber!” (Imitatio Christi) 
Libertatea eu o asemãn cu o frînghie agãtatã de undeva, de sus. Te poti urca pe 
ea la cer, participînd la actul mîntuirii tale crestine, sau poti sã cobori în 
întuneric. Bipolaritatea libertãtii. Dupã crestini, libertatea este vehicolul cu 
care poti sã cobori în întuneric, dacã esti vicios. Infractorii sînt primitivii 
actuali, pentru cã ei nu sînt adaptabili la morala zilnicã si o calcã fiind 
liberi. Am învãtat la închisoare cã omul e un animal stupid, deoarece confiscã 
libertatea semenilor sãi. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu îi e 
rusine sã îsi chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne ajunge 
aceastã grozãvie. Dar sã intensifici aceastã captivitate pînã la nivelul 
puscãriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie. Liberatea omului e partea divinã din el. 
Limba românã are virtuti complete, adicã poate fi vehicol a tot ce se întîmplã 
spiritual în om. E foarte greu de mînuit. Prin ea poti deveni vultur sau 
cîntãret de stranã. Limba românã are toate premisele valorice pentru a deveni o 
limbã universalã, dar nu stiu dacã e posibil acest mars istoric. Dacã am fi fost 
un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctãm universalitatea nicãieri. Si asta 
ne face sceptici. Ceea ce ne lipseste este îndrãzneala. 
Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Cînd esti lucid esti în 
fata cimitirului. A fi lucid înseamnã a-ti da seama perfect de limitele si 
neputintele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantã. În mãsura în care 
Dumnezeu trebuie primit, si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate. 
Mã întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii si i-am zis: domnule Preda, 
macedoromânii nu sînt români, sînt super-români, români absoluti. Atît de 
nãpãstuti si goniti, au instinct national de fiarã bãtutã. Iar eu si dumneata pe 
lîngã ei, avem fortã domesticã de rate. Mãcãim. Am stat cu macedoromâni în 
temnitã. Îi bãteau pînã îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bãrbãtie 
perfectã. 
Manifestul comunist e avanghelia rosie a comunismului. Chiar unul din autori îl 
numeste “evnghelia” lor: asa evnghelie la asa autori. E cea mai crîncenã 
manifestare umanã din cîte am citit. Nu-i intereseazã pe Marx si pe Engels decît 
distrugerea legicã a burgheziei în istorie, nimicirea unei clase, chiar dacã în 
burghezie un muncitor calificat de la uzinele Ford are salariu cît un secretar 
de stat sovietic. Da’ n-are importantã. Sã piarã burghezia! Ãsta e tot 
continutul Manifestului. Regele Mihai I de Hohenzollern a izbit neamul nemtesc 
de la Baltica la Creta într-o noapte si a salvat poporul român de la dezastru. 
Mihai, regele românilor, a pus pumnul în balanta fortelor, înclinînd-o în 
lagãrul democratilor, într-un moment în care nu se stia în care înclinã, nici în 
senatul francez, nici în cel american. Cã am redus rãzboiul cu un an, pentru ca 
Hitler sã nu facã arme speciale, cã-n Anglia nu mai rãmîneau atunci decît 
iepurii din vizuini… 
Ceea ce e curios în persoana mea e cã sînt un mistic industrialist. În planul 
meu din anii ’40 aveam paisprezece miliardari români. Atîta plãnuisem eu. Ãia 
fãceau cît paisprezece state române de astãzi. O linie feratã dublã Bucuresti – 
Episcopia Bihorului ãia o fac în douã veri, iar statul în vreo nouã ani. E un 
viciu de sistem, de structurã aici. Noi a trebuit sã copiem haosul muscãlesc. 
Stiti ce înseamnã un bun ministru? Nu sã fii bun functionar, ci sã ai vocatie de 
stãpîn. Cînd un ministru e functionar, se încurcã în hîrtii. Iar ca primministru, trebuie sã porti în geantã imaginea idealã a României, spre care sã te 
misti asimptotic. 
Un mister care se leagã si se dezleagã devine o problemã si nu mai e mister. 
Misterele sînt supranaturale si sînt singurele mijloace de iesire din 
înlãntuirea cosmicã, din limitele comunitãtii si din mãrginirea personalã. În 
orice caz, dacã un mister este comentat si i se gãseste un rãspuns, atunci 
misterul se cheamã problemã si rãspunsul, solutie. 
E adevãrat cã misterul nu e comod, te nelinisteste. Dar dacã misterul sr fi 
absent, nelinistea metafizicã a cunoasterii ar dispãrea si omul ar deveni 
mineral. Functia pozitivã a misterului este incitatia spiritului nostru de a-l 
dezlega. Lupta dintre intelect si mister se datoreste nu numai intelectului, 
vocational, ci si misterului. Trebuie sã recunoastem cã sîntem tîmpiti… Sacerdotul crestin nu e mistagog, el nu interpreteazã misterele. Mistagog e 
pãgînul, care interpreteazã falsa lecturã a vietii si universului – si asta se 
cheamã mitologie. Preotul crestin nu tãlmãceste misterele, ci le comunicã, fiind 
învãluit ritualic de ele, ca si credinciosii. Dogma euharistiei, dogma 
Trinitãtii… ce, e de nasul unuoi popã sã le comenteze, comportã asta comentarii? 
Mistica nu e altceva decît vehicularea misterului. 
A sti la scarã umanã, poate fi folositor – dar în nici un caz mîntuitor. 
E mai mîntuitoare o rugãciune într-o bisericã din Gãiesti decît Platon. 
Ideea mortii absolute stã la baza smintelii moderne. 
Heidegger spune asa: ca sã iesi din anonimat, trebuie sã trãiesti nelinistea 
perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnã, Heidegger, sã trãiesti murind 
absolut în fiecare zi! 
Moartea mã determinã sã fiu esential. M-a impresionat foarte mult sunetul 
pãmîntului cãzînd pe cosciugul lui Nae Ionescu. 
Mortii antici nu sînt deloc frumosi. Numai mortii crestini sînt. Am gãsit totusi 
la Homer un mort de toatã frumusetea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorîtã 
de Ahile. Si plînge Ahile cã a omorît frumusetea asta de femeie… Si-atunci 
Tersit – vocea poporului muncitor – se apucã sã insulte cadavrul Pentensileei. 
Ahile îi dã un pumn si-l omoarã – pe poporul muncitor – cã-i obraznic si cã 
insultã cadavrul ãleia. Aici am vãzut asadar o frumusete, desi în principiu, 
mortii antici nu sînt frumosi. Crestinii sînt cei care au introdus masca 
frumoasã a mortului. 
Cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului. 
Sigur cã forma idealã de guvernãmînt e monarhia. Monarhia ar presupune si 
alegeri, si partide si ar presupune un arbitru: acest arbitru, vãzînd fortele 
politice în conflict, alege el, de fiecare datã, dar n-o alege pe cea mai 
popularã, ci pe cea mai adecvatã interesului general. Deci monarhia n-are 
criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a fãcut România Mare, iar 
democratia a mai redus-o. 
Omul e guvernat pe pãmînt de douã morale: de morala dogmelor, care e crestinã si 
eternã, adicã absolutã, si de morala normelor, care, ca moralã laicã, e 
construitã pe putinãtatea si imperfectiunea omului. Morala laicã nu poate fi 
desprinsã de morala absolutã si ea aratã cã omul se miscã asimptotic la 
perfectiune, pe care n-o poate atinge niciodatã. 
Morala în sine, autonomã, e mai primejdioasã pentru religie decît ateismul. 
Stiinta moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere 
al Absolutului religios egalã cu zero. Seamãnã cu Mersul trenurilor, dupã 
pãrerea mea. Poti s-o schimbi, ca pe tren, la care statie vrei. Omul autonom nu 
e capabil sã creeze o ordine moralã. O primeste de sus, sau nu o primeste deloc. 
Cum e posibilã morala publicã? Prin înstãpînirea absolutã a moralei religioase 
crestine. Dogmele crestine trebuie sã porunceascã normele morale, care, fãrã 
ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decît prin obiect. Morala publicã 
într-un stat crestin trebuie sã stea sub imperiul certitudinii dogmelor crestine 
reflectate imperfect de omul mãrginit. Dacã nu situãm Biserica deasupra 
statului, ne aflãm în trebã si face fiecare ce vrea. Cateheza poate sã furiseze morala – cum spune Dante – ca sarpele în rãzoare. 
Elitele morale sînt mai presus decît cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii 
care fac judecãti. Cei care fac silogisme sînt fatã de adevãr, cum sînt curcile 
alea care se încurcã printre popice. 
Napoleon face adevãrata istorie a Revolutiei franceze. Un om care a refãcut 
ordinea naturalã, punînd parul pe haimanalele de pe ulitã. Cînd a fost întrebat 
cum îsi explicã intrarea armatelor sale în Tãrile de Jos ca pe bulevard, în timp 
ce regii Frantei se pinteau la ele zadarnic, Napoleon a rãspuns: N-au intrat 
armatele Frantei, ci ideile revolutionare de pe drapel! Începuse o nouã 
filozofie a istoriei, cu Napoleon. 
Am fost acuzati, noi, ãstia de dreapta, cã exagerãm puterea natiunii. Toate 
popoarele fac asa. Nemtii se considerã buricul pãmîntului, englezii douã 
buricuri ale pãmîntului, francezii trei buricuri si jumãtate. Fiecare crede cã 
neamul lui e buricul pãmîntului. 
Românismul a însemnat, pentru generatia noastrã, sã fim noi însine. Cã a fi la 
stînga înseamnã a fi în pom. Fiecare popor vrea sã fie el însusi. Si am vrut si 
noi, ãstia de dreapta, sã fim români. 
Sînt român si ca român mã socot buricul pãmîntului. Cã dacã n-as fi român, n-as 
fi nimic. Nu mã pot imagina francez, englez, german. Adicã nu pot extrapola 
substanta spiritului meu la alt neam. Sînt român prin vocatie. Tot ce gîndesc 
devine românesc. 
Dacã existã o stiintã a natiunii, eu sînt de meserie român. 
Nationalismul poate fi practicat si cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui 
popor sã-si trãiascã traditia si istoria cu gloriile si înfrîngerile ei. Pârvan 
zice: etnicul e punct de plecare si universalul punct de sosire. Eu, ca 
nationalist, am gîndit multã vreme cã natiunea e punctul terminus al evolutiei 
universale. Cînd dispar popoarele, intrãm în Turnul Babilonului. 
Fãrã nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacã nu are în 
substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber. Seamãnã cu berbecul, cu 
capra, cu oaia… 
mul a depsit conditia de animal abia atunci cînd în el a apãrut ideea nemuririi, 
care nu trebuie confundatã nici cu pemanenta speciei, nici cu conceptia esteticã 
a gloriei. 
Fãrã Dumnezeu omul rãmîne un biet animal rational si vorbitor, care vine de 
nicãieri si merge spre nicãieri. Si el rãmîne asa chiar dacã este laureat al 
premiului Nobel sau mãturãtor. Cînd, unde si în ce scop a apãrut el în calitatea 
asta de om? Dacã se întreabã singur si nu e un zeu în dreptul casei care sã-i 
reveleze data începutului, înseamnã cã omul rãmîne un biet animal rational care 
vine de nicãieri si merge spre nicãieri. 
Omul istoric mosteneste pe cel primordial, care, jucîndu-se pe frînghia 
libertãtii, a împletit purul cu demonicul, viata cu moartea, lumina cu 
întunericul, libertatea cu înlãntuirea si, rãmînînd captiv, jocul dintre el si 
lume, pepetuu neîmplinit, este un amestec de sfînt si drac, chiar dacã pare a fi 
intefgru. Suferã de toate bolile si viciile imaginabile. Nu poate iesi singur 
din el si din naturã. Omul nu se poate autodefini. El se defineste prin semeni. Constatãm actul 
individuatiei, dar nu ne dãm seama cotidian de incapacitatea autodefinirii. Eu, 
Petre Tutea, spun ce cred eu despre mine si cînd rãmîn singur cu mine uit si 
unde m-am nãscut; si în singurãtate as muri de melancolie ca maimuta lui 
Andreev. Prezenta mea e definitã de contemporanii mei. 
Drama omului este dualismul existentei lui; e alcãtuit din corp si suflet si 
joacã între corp si suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar 
dacã este, nu e convingãtor. Dar nici corpul nu este, în nici un fel 
convingãtor. Capul nu are biruintã definitivã; faptul cã e muritor îi anuleazã 
esentialitatea. Tot ce existã în noi si nu ne obligã sã ne sinucidem din 
disperare, se cheamã spirit. 
Renasterea italianã, unde omul este situat în centrul universului, este ereticã 
din punct de vedere crestin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonicã. 
Pãrerea mea este cã omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este 
om, este homo religiosus. 
Deoarece setea de absolut nu i-a fost satisfãcutã la grad biopsihic, omul e etrn 
trist. 
Aotonomia spiritualã a omului este iluzorie si ea se miscã perpetuu între 
Dumnezeu si dracul. Fãrã credintã si Bisericã, omul rãmîne un simplu animal 
rational si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri 
de adaptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici cã omul e 
un animal rational, si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai 
mari puteri de adptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd 
zici cã omul e un animal rational, atributul rationalitãtilor îl distinge de 
restul vietãtilor, nescotîndu-l din perspectiva mortii absolute.Moartea devine 
relativã, ca o trecere numai prin religie – stiinta, oicît de savantã, nescotînd 
omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare cã eu mã deosebesc de 
elefant sau de ccaprã pentru cã fac silogisme, dacã apar si dispar în mod absurd 
din naturã. 
Scara valorilor umane contine: sfîntul, eroul, geniul si omul obisnuit – dincolo 
de acestia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul si geniul sînt fãrã voia 
societãtii, care e obligatã sã-i recunoascã. Nimeni nu-ti contestã dreptul la 
existentã dacã esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie sã facã confuzie între 
tine, sfînt, erou si geniu. Oamenii sînt egali în fata legii, adicã trebuie 
respectati ca atare, dar nu confundati, nu fãcuti identici, cã e o gogoasã… 
Nimeni nu-ti contestã dreptul la o viatã normalã dacã porti masca de om. Numai 
cã dacã esti mediocru, nu trebuie sã te instalezî în vîrf, pentru cã nu e nici 
în interesul tãu. Acolo trebuie sã stea cei dotati. Sfîntul stã în fruntea 
tablei valorilor pentru cã el face posibilã trãirea absolutului la scarã umanã. 
Eroul se consumã fãcînd istorie si nedepãsind sfera laicului. Eroul este admirat 
– asa cum este si geniul – dar nimeni nu i se închinã, chiar dacã fapta lui 
aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situeazã dintru început în 
eternitate, eroul moare în istorie, pentru cã urma pe care o lasã el, ca om 
împlinit, este fixatã doar în timp si în spatiu. 
Omul nu e o sumã de miliarde de celule sau de organe. Cã nu sînt independente 
nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. 
Omul, ca întreg nu poate fi gîndit decît biblic; stiintific, nu. Moise e mai 
valabil decît ultima noutate evolutionistã a stiintei. Eu disting între omul modern si omul istoric. Omul etern este omul primordial, 
integral creat de Dumnezeu dupã chipul si asemãnarea Lui. Iar omul istoric e 
omul care devine, si raportat la acest primordial, e un fel de neom. Istoria e 
neomenie lui. Cã nu se poate, din cel ce am fost întreg, sã fiu dumicat în 
epoci, în zile si în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al 
anilor, lunilor, zilelor, si orelor din timpul lui Stefan cel Mare sau de cînd 
vorbesc eu acum, ci si al clipelor în care îl definesc ca neom. Cã trebuie sã 
acceptãm: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul religios e omul 
etern. Omul stiintific e neomul istoric. Tot ce face el poartã pecetea 
preaomenescului lui. 
Umanitatea o iubesti lesne. Pe om mai greu. 
Ordinea nu trebuie sã fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea în 
afara adevãrului, e dezordine. La germani e o ordine pe care nu o simti. Chiar 
cînd vezi un politist, ca o statuie, pe stradã, el nu-ti apare coercitiv, ci 
regulator. 
Originali, vorba lui Heidegger, nu sînt decît idiotii. Altminteri doar Dumnezeu 
e original, iar Aristotel nu e original, cã nu face decît sã descrie opera lui 
Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoialã, e un geniu, pentru cã descrie 
genial opera lui Dumnezeu. 
Personalitatea e acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dãrui. Eroul este 
o personalitate, deoarece nu-si mai apartine. 
Personalitatea e un ins care influenteazã ambianta prin simpla lui fortã 
harismaticã. Un om cu har. Nu e nevoie sã fie savant, ci sã aibã har. 
În majoritatea Dialogurilor, Platon nu rezolvã nimic. Dialogurile lui sînt 
aporii, adicã înfundãturi. Platon e în impas permanent. În asta se vede geniul 
lui, fatã de Kant, care e mai plãvan: el are impresia cã rezolvã. Platon îsi dã 
seama cã nu rezolvã nimic. 
Eu am afirmat odatã într-un salon, cã Platon este miscarea spiritului înlãuntru 
eternitãtii. Cînd gîndim, toti sîntem platonicieni. Dacã eu încerc sã gîndesc 
universul, trebuie sã mut Biblia în universul înghetat al ideilor platonice. 
Asta înseamnã meditatia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios 
în fata esentelor. 
Fatã de mãretia lui Cristos, Platon e un personaj mãruntel si cuviincios. Pe 
Platon poti sã-l scuturi si constati cã arhetipurile lui sînt filozofice, dar 
dacã muti arhetipurile acstea în în religia lui Cristos, devin modurile în care 
el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru cã la el divinitatea e un 
simplu “demiurg”, ceea ce în greceste înseamnã “meserias”. 
Cînd Charles Maurras a spus la politique d’abord (politica mai întîi), a spus un 
mare adevãr. Fãrã politicã sîntem pierduti. Adicã ne împungem ca berbecii unii 
pe altii. Un mare om politic e un om care are har. El face posibilã existenta 
comunã a oamenilor prin spiritul lui de organizator si legiuitor. 
Partidele politice sînt cai la carul de aur al istoriei românilor; cînd devin 
gloabe, poporul român le trimite la abator. 
Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie. Pãi dacã îi adunãm pe toti ministrii români de la 1900 la 1918, noi am fi putut 
furniza Angliei si Imperiului Britanic cel putin cinci ministri… Iar cînd 
vorbesc de Ionel Brãtianu, ar trebui sã mã ridic în picioare, asa a fost de mare 
ca om de stat! Si a fost inginer… Ceea ce înseamnã cã politica e o artã, o 
vocatie. 
Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. 
Stii cum vãd eu diferenta dintre omul politic si cel economic? Omul politic este 
vulturul de sus, iar negustorul, rata de jos care se uitã la el. 
Am dorit dintotdeauna sã fac o tezã de doctorat cu tema Aflarea în treabã ca 
metodã de lucru la români. 
La întrebãrile fundamentale “de ce?” si “în ce scop?” aporetica ruralã 
româneascã rãspunde: “d-aia”. 
A venit odatã un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai 
cum trebuie. Dar românul zice: merge si asa! Trebuie sã scãpãm de acest “mege si 
asa”; cã “merge si asa” înseamnã cã merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu 
oricînd si nu orice. 
La puscãrie am demonstrat vreme de douã ore cã istoria românilor dezgolitã de 
crucile de pe scuturile voievozilor e egalã cu zero. Cã doar voievozii nu s-au 
bãtut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica. 
Prima conditie a unui român este sã creadã este sã creadã cã poporul român este 
asa cum sînt pomii, cum sînt animalele, cum e regnul vegetal sau animal… Ce face 
poporul român e mai putin important decît faptul cã el este pe lume. 
Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Cã n-avem un 
Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, vifornita din spatiul 
în care s-a desfãsurat istoric poporul român ne aratã cã sîntem unul din marile 
popoare ale Europei. Care cronicar spune, Costin parcã – n-am fost noi “în calea 
rãutãtilor”? A reusit vreo invazie sã-ãi impunã stilul si credintele aici? 
În Consiliul de Ministri am vrut sã lãmurim problema aceasta, cum sã se limiteze 
cresterea populatiei, iar eu am fost de pãrere cã românii trebuie sã se 
înmulteascã ca sardelele, sa creeze o superindustrie ultramodernã, sã se 
înarmeze pînã în dinti si sã se ducã în vizitã rãzboinicã la popoarele vecine, 
culcîndu-le la pãmînt. Si asta am gîndit-o în România! Îmi spunea un ministru: 
Sînteti cinic, domnule director. I-am rãspuns: Nu. Sînt excesiv de patriot, 
domnule ministru. Eu gîndeam ca nationalist, bineînteles. N-am avut încotro. 
Sînt un imperialist… 
Eu am fãcut un haz ca secretar al Comisiei economice, spunîndu-le: Domnilor, eu 
as vrea sã creascã populatia României, pînã-ntr-acolo încît la Athénée Palace sa 
poatã sã mãnînce toti mãmãligã cu fasole! 
Eu aveam niste planuri pentru poporul român: cucerirea Bulgariei si a Ucrainei, 
într-o fazã istoricã, si mai tîrziu vom mai vedea… Dar nu poti cuceri cu 
minciuni democratice si cu un popor din care cinci milioane mãnîncã doar de trei 
ori pe sãptãmînã… 
Cum vãd participarea românilor de acum la mîntuirea lor? – Simplu. Ducîndu-se la 
bisericã. Si folosind stiinta ca peria de dinti. Tot ce spune stiinta sã nu-i 
lase cu gura cãscatã si tot ce spune un popã de la Cucuietii din Deal sã 
considere adevãr ritualic. La români prostia e o infractiune, cãci vorba-ceea:”Poti umbla douã ore în galop 
prin Bucuresti si sã nu dai de un prost”. 
Întotdeauna cînd gîndesc în spiritul poporului român, mã mut cu arme si bagaje 
cu speranta în viitor. Un grec, mi se pare, a spus nu stiu dacã la Atena sau 
aici, În Bucuresti: Noi nu mai sîntem, dar voi, românii, veti fi. 
Grecii, cînd îsi citesc istoria gîndiriidin spatiul lor, at trebui, vorba lui 
Cioran, sã se sinucidã. Capãtã sentimentul inutilitãtii si al decadentei. Adicã 
nu mai poartã numele de greci decît în mod geografic. Atît! Ceea ce nu e cazul 
cu noi. 
Am fãcut o mãrturisire într-o curte cu sase sute de insi, în închisoarea de la 
Aiud. Fratilor, am zis, dacã murim toti aici, în haine vãrgate si în lanturi, nu 
noi facem cinste poporului român cã murim pentru el, ci el ne face onoarea sã 
murim pentru el! 
Un tîmpit mai mare ca mine nu existã. Sã faci 13 ani de temnitã pentru un popor 
de idioti! De asta numai eu am fost în stare… 
În principiu, am certitudinea invincibilitãtii poporului român; si cã asa cum a 
iesit din impas cu Ceausescu, va iesi din orice impas. Asa cum fãcut Unirea 
Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomanã, austriacã si rusã si a 
fãcut unitatea înaintea unitãtii Italiei… E atît de viguros neamul ãsta al 
nostru, cã nu mã îndoiesc cã virtutile îl scot din impas. Asta e certitudinea 
mea. Istoria lui îmi dã argumente în sprijinul credintei mele cã poporul român 
nu poate fi înfrînt. 
Dumezeu e român sau dacã nu sînt împotriva lui! În lumea valorilor prietenia 
este cîteodatã o rpimejdie: ea falsificã ierarhia valorilor. Nu prin sentimentul 
amicitiei se defineste o valoare, ci prin rangul uman la care-ti ridici 
comunitatea din care faci parte. 
Mi-ar fi plãcut sã fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul 
seamãnã cu un tîmplar ca ia un lemn murdar din noroi, îl spalã si face mobilã de 
lux. 
Progresul tehnic nu e un adevãr, ci o comoditate. Progresul e un util variabil. 
Ar fi fost util si pentru greci avionul, sã nu se ducã dintr-o cetate într-alta 
cãlare pe mãgar. 
Nu e de conceput libertatea fã rã proprietate. Orice om trebuie sã fie 
considerat proprietar individual ipotetic, chiar dacã nu posedã nimic. 
Pot sã fie ciuperci partidele, dar sã binevoiascã sã respecte doi termeni: 
tãranul stãpîn la sat si întreprinzãtorul stãpîn în comuna urbanã. Dupa aia 
putem urla ca la terasã. 
De cele mai multe ori prostii sînt atei, intelectualisti pînã peste poate, 
comunitaristi si foarte toleranti, în sensul unui dezmãt al libertãtii. Au o 
mare rezervã fatã de cei care vorbesc în termenii credintei si ai natiunii. 
Prostii reprezintã ideea de repetitie goalã: o iau în totdeauna de la început. 
Sînt invariabili ca orice lucru neînzestrat. Protestantismul est o religie coborîtã la rangul de moralã pentru grãdinita de 
copii. 
Pudoarea crestinã e atît de purã, încît carnea eroticului crestin, capãtã 
pecetea spiritului, ceea ce pînã la crestini n-a realizat nimeni. 
e este ratiunea de stat? Este exercitiul nelimitat al puteri, aparent legitim 
care îmbracã masca interesului public si care se exercitã dincolo de bine si de 
rãu, adicã dincolo de ordinea religioasã, moralã si de drept. Cînd e vorba de 
stãri exceptionale, ca rãzboiul, insurectia, calamitãtile naturale, ea îl 
transformã temporar pe cetãtean – subiect purtãtor de drepturi – în obiect al 
puterii politice. Ratiunea de stat nu trebuie confundatã cu tirania, stare 
abuzivã, cu duratã nelimitatã – “anarhia canaliei de sus”, cum a definit-o un 
francez. 
Eu cred cã rãzboiul nu e fãcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. 
Cum ne dã si cutremure, ne dã si rãzboi. 
Îi spuneam unui comunist sub Ceausescu: uite, mã s-ar putea ca într-un viitor 
rãzboi sã ne batã cu mãturile dusmanii, sã n-aibã nevoie de arme! Ati plantat pe 
spinarea fiecãrui cetãtean cîte o piele de iepure. Pãi atunci, s-a terminat cu 
soldatul. 
Cei mai crînceni si mai strãluciti soldati sînt cei ai popoarelor religioase. 
Cînd mori sub drapel, te gîndesti cã te duci la strãmosi. Dar o armatã care face 
asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce la 
gît pe care scria Gott mit uns. 
Prima functie a unei religii reale este consolatoare, fiidcã religie am lãtra 
precum cîinii. Ne mastem, trãim, ne îmbolnãvim, îmbãtrînim si murim. Si întreg 
peisajul speciei om culmineazã în cimitir. Destinul uman nu e o invitatie la 
fericirea de-a trãi. Singurul mod de-a evita nelinistea metafizicã a cimitirelor 
este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în 
cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare. 
Cine n-a putut fi înlocuitã? Religie! Iar filozofia care speculeazã autonom, 
face onanie mintalã. Si dacã vrea sã scoatã, sã extragã esentedin stiintele 
naturii, e parazit. Atît! Nu îndrãznesti sã spui despre religie, teologal 
vorbind, - dacã esti cinstit – cã a fost înlocuitã de filozofie sau de stiintã. 
Un crestin îti spune cã advãrul se definesteprin jocul celor douã lumi: cea de 
aici o oglindeste imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacã poti! 
Religia este principiul uniformizator al speciei umane si este singura salvare 
în care se poate vorbi despre egalitate. 
Nu poti sã spui cã un pigmeu este egal cu mine, pentru cã el nu-l are pe 
Dumnezeu, nu e un om întreg. 
Religia transformã poporul într-o masã de oameni culti. 
Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet si a rãmas 
religios si un tãran analfabet nu existã nici o diferentã. 
Nivelul meu intelectual, chiar dacã sînt savant, nu depãseste nivelul unui popã 
obscur din Bãrãgan. Pentru cã preotul ãla, în ritualul lui din biserica aia din 
lemn sau piatrã, stã de vorbã cu absolutul. Stiinta se miscã asimptotic la absolut. Arta se miscã asimptotic la absolut. 
Stiinta este sediul folosului si arta este sediul plãcerii. 
Religia este sediul adevãrului transcendent în esentã si unic ca principiu unic 
al tuturor lucrurilor. Religia se situeazã peste ultimele speculatii teoretice 
ale stiintei, prin adevãrul absolut unic, care e Dumnezeu. Sã vinã un laureat al 
premiului Nobel ateu. Ce-o sã-mi spunã el? O babã care cade în fata icoanei 
Domnului strãbãtutã de absolut e om, si ãla e dihor laureat. 
În Ispita de pe munte – retro satana – Isus spune: “Împãrãtia mea nu e din lumea 
aceasta” Asta-i nemaiauzit!Du-te în împãrãtia Lui cu trenul sau cu racheta dacã 
poti. Nu poti! Înotãm în Univers ca mormolocii, si lumea lui Cristos se situeazã 
transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern. 
Tot ce se face în afara teologiei este ononie de prestigiu. 
Revolutia este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupã facerea 
lumii; doar dacã te situezi în afara ei si creezi o lume nouã. Revolutia nu 
adaugã nimic Ideilor lui Platon. 
Revolutia francezã n-a fost o revolutie, nici revolutia rusã n-a fost o 
revolutie. Nu existã revolutii, ci doar tehnici insurectionale în bãtãlia pentru 
putere (Curzio Malaparte). Dacã e o “restructurare” a omului, aceasta s-a 
întîmplat o singurã datã în timp, la aparitia lui Cristos. 
Asa am spus eu în temnitã: Domnule colonel – eram sase sute de insi într-o curte 
închisã – nu véti fi voi, comunistii, niciodatã revolutionari pînã nu veti imita 
pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Cristos. În parabola cu 
paia rãtãcitã, un pãstor pãrãseste o turmã întreagã în cãutarea unei oi. Sã 
stiti, asta se cheamã “unanimism moral crestin”. Fiindcã în universul lui 
Cristos o celulã care mai palpitã într-un muribund e mai valoroasã decît toate 
galaxiile posibile. 
Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intrã la Dumnezeu e 
rugãciunea. Rugãciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua 
contact cu Dumnezeu. Gînditã crestin, rugãciunea ne aratã cã umilinta înaltã, 
iar nu coboarã pe om. 
Am spus eu odatã cã dacã un preot din Bãrãgan, cînd se roagã, este Dumnezeu cu 
el, atunci preotul ãla înlocuieste toatã Academia Românã… 
A încercat sã-mi explice mie un diplomat rus precum cã Moscova îsi trage 
rãdãcinile de la Roma. I-am spus cã nu se poate, pentru cã toti romanii ar fi 
înghetat de frig la Moscova. Am fost întotdeauna foarte ostil rusilor, pentru cã 
si ei ne-au fost nouã. Îmi aduc aminte cã, într-o societate de diplomati, mi s-a 
spus cã rusii sînt un popor mesianic. Le-am rãspuns cã nu: rusii sînt un popor 
numeros cu o obrãznicie mesianicã si care au preluat Bizantul, considerîndu-se 
continuatorii strãlucirii bizantine. 
Rusii au un fel de umanitate indefinibilã. Am fost la Moscova si nu pot spune 
despre ei cã sînt individual tirani, desi au practicat tirania. Pe de altã 
parte, nu cred sã fi întîlnit vreun rus care sã fie normal; asta nu mi-o pot 
explica decît prin faptul cã, probabil s-au corcit cu tãtarii. 
Ce-si închipuie rusii? C-a fost pus jos Hitler si ei sînt vaccinati? Au intrat 
într-un teren minat: în spatiul planetar al intereselor anglo-saxone, al 
negustorilor ãstora. Dacã esti în calea unui automobil anglo-saxon, apare rãzboiul. Pãi ce-si închipuie muscalii? Cã ãia tolereazã sã stai în calea lor? 
Ãia s-au învãtat, anglo-saxonii, sã fie stãpînii lumii – si muscalii zic niet! 
Ei asta-i… Pãi hai sã ne batem! 
I-am asemãnat odatã pe rusi cu vacile care dau douãzeci si cinci de chile de 
lapte pe zi si apoi se baligã în sistar. 
Rusii sînt la fel de imperialisti ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta. 
Rusii sînt mai perfizi. Cînd te ocupã si te declari de acord, spun cã esti 
progresist, iar cînd le rupi fãlcile, cã esti fascist si reactionar. Rusii sînt 
mai abili politic decît germanii. Dovadã cã au reusit sã facã din brasoava asta 
rosie, din rusinea asta care e bolsevismul, o supraputere mondialã, sã impunã 
Statelor Unite situarea bolsevismului la rang de supraputere. 
Mã întreba un rus cu ani în urmã: Domnule Tutea, cum vã explicati dumneavoastrã 
cã noi, rusii, întindem mîna Europei si ea o refuzã sistematic? – Foarte simplu, 
aveti un cancer mintal, se chiamã cancer ideologic marxist-leninist. Aruncati 
cancerul ãsta la gunoi si Europa nu numai cã vã salutã, dar vã si recunoaste, 
cum traditonal ati fost recunoscuti, ca parteneri egali. Si atunci Europa se va 
întinde de la Atlantic la Vladivostok, iar America va fi a doua Albanie… 
Rusul e contraindicat la cugetare ca sifilisul la sistemul nervos. Am fãcut 
afirmatia asta, pe care ulterior am retractat-o (ca sã nu se creadã cã e vorba 
de toti rusii, de marele popor rus), gîndidu-mã la Gorbaciov. Pentru cã el 
spune: Situatia economicã a Uniunii – vasãzicã dupã 70 de ani de marxismleninism – e catastroficã. Punct. Si apoi opteazã pentru leninism! Adicã pentru 
cadavrul din Piata Rosie, care a creat dezastrul ãsta… 
Cultura sãteascã este aparent anonimã; anonimatul în aceastã sferã este o simplã 
ipotezã de lucru. Nu poti spune cã la sat oamenii gîndesc în cor; oamenii nu 
gîndesc în grup…La baza culturii tãrãnesti este tot personalitatea lor, dar o 
personalitate anonimã, nu ca orãsenii, care se semneazã unde vrei si unde nu 
vrei, pe garduri si hîrtie. Adevãrurile din lumea ruralã rãsar asa, ca brazii, 
ca fagii… 
Tãranii formeazã o comunitate si orãsenii o societate. Comunitatea e de naturã 
organicã si societatea orasului e de naturã construitã. Orãsenii sînt juxtapusi, 
cum sînt cartofii în sac, în timp ce sãtenii stau în sat prin reguli de 
comportare, convietuire, prin asigurarea sãnãtãtii si echilibrului mediului 
ambiant. Obstea tãrãneascã creeazã doar moravuri rurale, dar nu creeazã norme 
pentru o cetate ca cea modernã. Cînd Ion Mihalache a creat Partidul Tãrãnesc si 
a vrut sã organizeze cetatea pe interesele rurale, i s-a obiectat cã “domnul si 
doamna Mihalache vor ajunge la Cîmpulung într-o sãptãmînã cu carul de boi…” 
E foarte greu, cînd ai responsabilitatea a ceea ce faci, sã te pui pe scris, 
fiindcã scrisul te definitiveazã, în sensul cã te aratã fãrã posibilitate de 
iesire. 
Sfîntul are forta de coeziune a pietrei. 
Un sfînt poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcã ideea de 
sfintenie e legatã de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune. Geniul face 
isprãvi, nu minuni. Lumea, acum e ancoratã în cultul genialitãtii ca slãvire a 
progresului în afarã. Atît. Or, cu cît sîntem mai avansati, mecanic si material, 
cu atît sîntem mai departe de esenta realã a lumii, de sfintenie. Singurii oameni care nu pot fi suspectati cã se înfioarã în fata mortii sînt 
sfintii. 
A fi sfînt înseamnã a fi suveranul tãu perfect. 
M-a întrebat odatã Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii 
ce i-am spus? – Ãsta nu-i om, domnule, este toatã Mediterana. 
Social-democratia este laptele bãtut al comunismului. 
Stiti ce vor social-democratii? Sã facã si bine, dacã se poate, dar sã nu facã 
ce trebuie. Social-democratia e anticamera comunismului. Numai cã, dacã prin 
social-democratie s-a intrat în comunism, nu se poate iesi din comunism tot peacolo. E ca o usã care se poate deschide numai dintr-o parte. Social-democratii 
n-au fortã activã de luptã. Pãi n-au guvernat Germania social-democratii? Drept 
care au fãcut pe ei! 
Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Cristos. 
Zice colonelul: Vã rog sã scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de 
interne Drãghici sã spunã cã sînt solidar cu dumneavoastrã. – Domnule colonel, 
cum sã fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, cã nu sîntem solidari 
unii cu altii… 
Am fost în tinerete de stînga din generozitate. Pentru cã, vorba-ceea: dacã pînã 
la 30 de ani nu esti de stînga, n-ai inimã, dacã dupã 30 de ani mai esti de 
stînga si nu esti conservator, esti crestin. Confudam în tinerete comunismul cu 
comunitarismul. 
Stînga nu poate guverna. Cînd vine la putere e pustiu. 
Toate formele de stînga violeazã cotidian ordinea naturalã a lui Dumnezeu. 
Acum vor sã-l sfinteascã pe Stefan cel Mare… A fost cea mai mare personalitate 
politicã si militarã pe care au dat-o românii în istoria lor. Carol I zicea: Nu 
veti mai da unu’ ca ãsta chiar dacã mai trãiti încã un milion de ani. Da’cum sã 
faci sfînt din el? Cã el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou 
national fãrã egal. Cel mai mare. Da’ sfînt… Cum sã faci sfînt din el?! 
Este incorect sã ai dispret fatã de tehnicã. Eu nu sînt tehnocrat, însã recunosc 
cã în bãtãlia pentru adaptare, tehnica este universal utilã. Dar asta nu 
înseamnã cã tehnica poartã în ea dimensiunea infinitului. 
Cînd va dispãrea ultimul tãran din lume – la toate popoarele, vreau sã spun – va 
dispãrea si ultimul om din specia om. Si atunci or sã aparã maimute cu haine. 
Tãranul este omul absolut. 
Nae Ionescu îl concepea pe român ca pe un tãran învãtat, dens de credintã. Pãi 
nu e realitate! Cum putem muta un om în cioareci în Academia Românã? Nu poti 
absolutiza tãranul. Îl poti iubi cã e viguros si cã e român autentic. Cã sigur e 
român! Dacã eu, cã tata a fost popã si maicã-mea tãrancã, si tot mã îndoiesc cã 
sînt român, dar de un tãran în cioareci nu trebuie sã te îndoiesti, dã-o încolo 
de treabã! Ãla e român prin definitie. Ãla duce cioarecii la primãrie si îi dã 
certificat de român…Eu mã gîndesc la tãran bio-istoric. Pentru cã el e 
purtãtorul bio-istoric al românilor. Fãrã cioarecii lui, aici trãiau tãtarii, 
pecenegii, cumanii, turcii, maghiarii, germanii… Pe cioarecii lui stãm. Eu nu 
sînt un om pitoresc, eu sînt un om grav. Cred cã sînteti de acord cã, la rangul mintii mele, nu sînt pitoresc. Dar în presã apar pitoresc. Si moare de plãcere 
mass-media cînd citeste gogosile astea. Zice: aoleu, ce drãgut e ãsta! Eu nu 
sînt un om drãgut, eu sînt un om solemn. 
I-am spus eu pãrintelui Stãniloaie cã nu mã consider un Socrate. Dar cum vã 
socotiti? Popã, zic. Si unde aveti parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe 
unde pot. 
Si eu sînt un om greoi de munte, ca Eminescu, fãrã sã am îndrãzneala sã mã 
compar cu el – un pisc. Dar si eu sînt un om greoi de munte; si de aceea, nimic 
nu se desface cu suflu de destin dacã mã uit în trecutul meu, cu suflu de destin 
în mod necesar, ci totul este întîmplãtor. De aceea am fost condamnat sã condamn 
adevãrul. Nu sînt spontan, caut continuu, nu sînt vizitat de inspiratie, totul e 
initiere, efort continuu rational, cã asta e initiere, cãutare personalã; caut 
metodologic mereu o cale cãtre adevãr si nu ajung deloc la el. Si pînã la urmã 
mã rezum la ce se întîmplã în templu, în bisericã, în materie de adevãr. E vorba 
de adevãr, nu e vorba de comoditate. Cã sînt incomod, cã sînt bãtrîn, cã 
biologia vîrstei mi-a luat unele virtuti pe care le-am avut în tinerete, asta nu 
mã deranjeazã. Ceea ce mã deranjeazã enorm, e cã nu ajung la adevãr cãutîndu-l. 
Fiindcã cel care-l cautãnu-l aflã, si-l cautã neaflînd si, vorbind socraticocrestin, stie nestind. 
Nae Ionescu le zicea unora cã ar trebui sã facã asa ca ãla, arãtînd cu degetul 
cãtre mine. Da’, zice, ãla ne va conduce în viitor…Si într-adevãr, i-am condus 
pe toti…la puscãrie! 
Eu sînt aristocrat prin adoptiune – cã maicã-mea era tãrancã. Cum spune Tudor 
Vianu despre Titu Maiorescu: a fost el boier? Dacã nu se duceau la Viena si în 
Germania, rãmîneau doar niste balcanici extraordinar de inteligenti… Si eu la 
fel, dacã n-as avea culturã filozoficã germanã, as fi un siret din Cîmpulung, 
mi-as permite sã mã joc de-a turca. Noi sîntem germani de limbã românã! 
Se zice cã si animalele, unele simt nevoia de companie; cicã elefantul si 
mãgarul nu iubesc singurãtatea. Eu mã compar cu ei. Nici lor nu le place sã 
trãiascã singuri. Dar ei au superioritate fatã de mine. Sînt foarte invidios pe 
elefant si pe mãgar: ei mor singuri. Se izoleazã cînd mor. Moartea mãgarului e 
cea mai glorioasã. Printii si regii mor în fata asistentei: mor ca niste vaci… 
Sînt nelinistit de bãtrînete si însingurat. Am un regret: cã nu m-am însurat, sã 
am si eu un copil. Am un regret: cã nu m-am însurat, sã am si eu un copil. Chiar 
dacã sînt niste javre, copiii, dar oricum… Sînt carne din carnea… sînt javre din 
carnea ta. Asa o fi vrut Dumnezeu. 
En n-am tins sã devin filozof. Am vrut sã devin “legiuitor” – ceea ce e cu totul 
altceva -, adicã sã mã mut în altii. Legiuitorul este unul care îsi lichideazã 
autoinstatisfactiile revãrsîndu-se, formal sau juridic, în altii. Asta am vrut 
eu. Eu m-am vãzut întotdeauna legiuitor, desi n-am avut ocazia sã fiu. Am fost 
sfãtuitor la diferiti tîmpiti ministri. Si alunecam peste ei ca apa peste ratã… 
Uite, ca sã ajungi legiuitor într-un stat nu-i suficient sã fii un mare gînditor 
juridic, adicã gînditor al formelor ordinii în societatea umanã, ci trebuie sã 
ai si o spurcãciune de partid. De unul singur poti sã scrii tratate întregi… 
scrii cãrti, dar nu faci cetate. 
Desi sînt bolnav si neajutorat, nu îmi pare rãu cã exist. Încerc eu sã-mi parã 
rãu, dar n-are sens. Stiti de ce? Pentru cã eu constat, în mod evident, cã 
exist. Ceea ce mã confiscã pesimismului de a mã autonega este evidenta 
existentei mele. Omul care se sinucide n-a constatat cã e om. N-a reusit sã intuiascã existenta sa. Sã se trãiascã pe sine. Eu nu mã pot sinucide – 
indiferent de starea mea, sãnãtate sau boalã – fiindcã nu m-am fãcut eu. N-am 
venit cu voia mea pe lumea asta. Si nici n-am sã plec de voie din ea. Ãsta este 
jocul fundamental al existentei mele. 
Am o consolare – cã în grandoarea istoricã a poporului român eu sînt o rotitã 
invizibilã, dar sînt… As fi fost neconsolat dacã n-as fi trãit convingerea fermã 
cã îmi face cinstea suferintei un mare popor. Asta m-a salvat de la nebunie. 
Adicã nu fac puscãrie pentru cã reprezint un trib de negri, ci un mare popor, 
greu de istorie si de viitorul lui strãlucit. Asta m-a consolat. 
Eu, în tinerete, am fost un om de extremã stîngã. Si la maturitate, de extremã 
dreaptã. Iar acum mã consolez cu calitatea mea de român întreg. Jocul acesta pe 
scara de valori politice nu mã mai intereseazã. S-a stins în mine acum setea de 
putere. N-o mai am. M-as bucura însã de un lucru – e chiar ceea ce nu mi-a 
plãcut si am fost toatã viata silit sã fac, fiindcã sînt sãrac: sã fiu 
sfãtuitor. Atît. 
Eu, dacã mã bate un român, mã consider maghiar sau evreu. Nu pot ofensa neamul 
meu în nici un individ. Pentru mine, toti românii sînt egali români. Nu stiu 
dacã sînt înteles: românii n-au nici un viciu dupã mine si sînt egali. 
… Dumnezeu stie cît de Socrate sînt! Eu nu mã socotesc decît o oarecare fiintã 
gînditoare. Gîndesc si spun ceea ce gîndesc. E bine? E rãu? Eu spun ceea ce cred 
cã trebuie sã spun. N-am fãcut niciodatã altfel, dar, în comunism, nimeni nu lua 
în seamã ceea ce spuneam. Spusele mele erau consemnate la Securitate, au avut ei 
grijã sã mi le facã… arhivã. Cine va vrea sã-mi studieze gîndirea va trebui sã 
batã la usa acestei onorabile institutii. Sper cã odatã si-odatã usa asta se va 
deschide. Nu numai pentru consemnarea “gîndirii lui Tutea”, ci si pentru alte 
consemnãri. 
Nu-mi pot face autobiografia, fiindcã nu mã intereseazã trecutul meu, pe care îl 
detest! N-am nimic comun cu mine în trecut. Stiti cînd începe viata mea? Acum, 
cînd vorbesc cu dumneavoastrã… Si asa mereu. Trãiesc ca sã scap de amintirile 
gretoase care puncteazã existenta mea; trãiesc, ca sã mã detasez, principiul 
actualitãtii. Ca sã scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, 
dezgustãtor pe anumite laturi, nu-i asa, si neomenesc – mã situez în principiul 
actualitãtii. V-am spus: nu fac biografie, nici autobiografie, trãiesc 
principiul actualitãtii permanente… Eu am fost Petre Tutea. 
Am avut si discipoli… Nu se putea sã nu am discipoli, fiindcã sînt un om 
vorbãret. Toatã suferinta mea se datoreste poftei mele de a vorbi fãrã 
restrictii… 
A fost întrebat un tãran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre 
Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozãvie! 
Eu, de la vîrsta de cinci ani, - asa mi s-a spus mereu – eram cam inteligent. Am 
intrat în scoalã cum intrã leul în cireadã: o mãnîncã toatã. Singurul lucru pe 
care nu l-am putut face în scoalã a fost idiotia partialã, plasticã: nu puteam 
desena un ou. 
Cînd am vãzut, în închisoare, cã tot regimul care mi se aplicã e inoperant – 
puteam eu, ca om, sã-mi explic asta? Si atunci m-am gîndit cã existã o fortã 
supracosmicã, transcendentã, numitã Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, 
ca eu sã scap de înlãntuire. Pentru cã, personal, nu mã pot dez-lãntui si 
elibera. Iar a vietui acolo, la închisoare, fãrã asistenta Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a nãscut în mine credinta nelimitatã în 
atotputernicia si atotbunãtatea divinã. 
Am devenit un gînditor crestin cînd mi-am dat seama cã fãrã revelatie, fãrã 
asistentã divinã, nu pot sti nici cine sînt, nici ce este lumea, nici dacã are 
vreun sens sau nu, nici dacã eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. 
Cînd mi-am dat seama cã fãrã Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane 
si universale. 
Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu opereazã la mine. 
Întîmplãrile au alergat peste mine, dar n-au reusit sã mã nimiceascã. Asta m-a 
dus cu gîndul la Dumnezeu, care e situat deasupra întîmplãrilor vietii mele. 
Eu am fost asemãnat cu Socrate. Atît el, cît si eu, în actele cãutãrii, cãutãm 
la scara noastrã de oameni neaflînd si stim nestiind. Atît. Socrate a fost 
pentru mine un model existential. Dar raportat la Isus îsi pierde semnificatia. 
El a cãutat un zeu. Eu, de plidã, nu-l caut, cã-l am. 
Ati întîlnit cumva, prin locurile pe care le-ati strãbãtut sau pe vreun 
bulevard, cuvîntul “tutism” sau “tutianism”? N-am fãcut scoalã, desi si Nae 
Ionescu a gustat din mine. Nimeni nu a intrat în contact cu mine fãrã sã ia ceva 
în traistã. 
Am o rugãminte fatã de Cioran: sã nu mã mai supradimensioneze, pentru cã aceastã 
exagerare, venind de la o personalitate ca a lui, îmi sãdeste în suflet, sau 
intensificã în mine, sentimentul dureros al neîndeplinirii. Acest sentiment este 
fructul întîlnirii dintre eul concret si ideal. 
Eu am scris mult la viata mea, dar nu cred cã scrierile mele sînt antologice si 
nici elocvente pentru evolutia spiritualã a personalitãtii mele. Poate eu însumi 
m-am împiedicat sã mã realizez. 
M-a întrebat cineva odatã: Mã Petricã, tu cînd te asezi la masa de scris cum 
scrii? – Sînt emotionat de fila goalã. Prima mea grijã e sã nu fiu pîndit de 
demonul originalitãtii. Urmãresc sã nu fiu original si sã fiu cuviincios. – Esti 
inspirat? – Nu, nu stã niciodatã un zeu în coltul camerei mele cînd scriu eu. 
Sînt foarte nelinistit. Eu, care sînt crestin… Am douã nelinisti; sã nu se afle 
în expunerea mea nici o inadvertentã terminologicã si nici o impietate. 
Nu mã intereseazã dacã memoria mea se va pãstra vesnic sau dacã or sã mã uite 
oamenii. Eu, care sînt mistic, am douã feluri de pãgînism: nu pot suporta 
prostii, adicã nu mã pot detasa de deliciile inteligentei; si pe urmã, în vreme 
ce la crestini suferinta e calea regalã a mîntuirii, eu nu pot suporta nici o 
suferintã fizicã. Or, ãsta e model homeric, model pãgîn. 
Nu mã intereseazã trecutul. De cîte ori mã întreabã cineva cînd m-am nãscut, 
spun cã într-unul din anii trecuti. 
De cînd am iesit din puscãrie mi se fac din cînd în cînd perchezitii si sînt 
luat la Securitate pentru anchetã. La început mã anchetau grade mici. Acum am 
ajuns la nivel de colonel. Unul din ãstia m-a întrebat zilele trecute de ce 
ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor. I-am rãspuns: Domnule colonel, 
eu la Restaurantul Scriitorilor întîlnesc tot felul de lume: oameni destepti, 
imbecili, scriitori, curve si popi. Eu nu stiu cu care din ãstia stati 
dumneavoastrã de vorbã. Dar, decît sã vã spunã ei, mai bine sã vã spun eu cine 
sînt: sînt român, nationalist, crestin, ortodox si militarist. Pãrerea mea este 
urmãtoarea: trebuie sã ne înmultim ca sardelele, sã ne înarmãm pînã-n dinti si sã terminãm cu popoarele limitrofe, cãci n-au ce cãuta în Europa. Visul meu e ca 
fiecare babã românã sã mulgã vaca cu cascã militarã pe cap. 
Eu nu sînt orgolios deloc. Dar dacã cineva mã calcã pe nojite, mi-aduc aminte 
ce-am fost. 
Toatã viata am dorit sã ajung în clanul conducãtor, pentru a face oamenilor 
binele cu carul… 
Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hãinutã de puscãrias. Ne dãdeau o 
zeamã chioarã si mãmãligã friptã. M-au bãtut… M-au arestat acasã. Nici nu tin 
minte anul… Cînd m-au anchetat am lesinat din bãtaie. Iacãtã cã n-am murit! Am 
stat la Interne trei ani. Am fost dupã aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe 
urmã la Aiud. Eu mã mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream sã mor. Am 
avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul sã mã sinucid. Din motive religioase… 
Treisprezece ani! Nu pot sã povestesc tot ce-am suferit pentru cã nu pot sã 
ofensez poporul român spunîndu-i cã în mijlocul lui s-au petrecut asemenea 
monstruozitãti. 
M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastrã, dom’le? – N-am 
vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Pãi împotriva voastrã vorbeste tot poporul 
român. Ce sã mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani muncã silnicã fãra motive. Mi 
s-a prezentat sentinta de condamnare ca sã fac recurs. La cine sã fac recurs, la 
Dumnezeu? 
Am fost solicitat, în închisoare, sã scriu pentru revista Glasul patriei, ca si 
Nichifor Crainic. Mi s-a pãrut ciudat sã fii arestat si sã scrii, sã meditezi. 
Adicã sã spui: vã multumesc cã m-ati arestat! Asta era o porcãrie nemaipomenitã, 
sã obligi un detinut sã scrie. El poate sã-si scrie memoriile, dar nu pentru 
tine, ãla care-l persecuti… 
Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de tãran din Muscel. 
La închisoare, grija mea a fost sã nu fac neamul românesc de rîs. Si toti din 
generatia mea au simtit aceastã grijã. Dacã mã schingiuiau ca sã mãrturisesc cã 
sînt tîmpit, nu mã interesa, dar dacã era ca sã nu mai fac pe românul, mã lãsam 
schingiuit pînã la moarte. Eu nu stiu dacã vom fi apreciati pentru ceea ce am 
fãcut; important e cã n-am fãcut-o niciodatã doar declarativ, ci cã am suferit 
pentru un ideal. E o monstruozitate sã ajungi sã suferi pentru un ideal în mod 
fizic. 
Am o legendã, dar legenda mea nu acoperã ideea de statuie. Nu sînt candidat la 
rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e groazã de o posteritate pur 
legendarã. Înainte eram obsedat de ideea rãmînerii a ceva dupã mine. Acum mã mai 
intereseazã ce rãmîne dupã mine ca zãpada de anul trecut. M-am fîtîit asa, un 
pic, în epocã… Eu nu îmi supravietuiesc. Ca sã rãmîi în epocã trebuie sã fii 
genial, or eu am fost numai inteligent. 
Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am apãrat interesele României în mod 
eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferintã. Si convingerea mea este cã 
suferinta rãmîne totusi cea mai mare dovadã a dragostei lui Dumnezeu. 
Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popã, zice, pãi dumneavoastrã vã risipiti asa, vã 
poate fura oricine… Zic: uite, pãrinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui 
Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd 
au venit cartofii din America, tãranii nu-i cultivau. “Sã mîncãm noi buruiana 
asta din pãmînt…” Ce a zis regele Frantei? “Mã, seamãnã, mã, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea tãranii cã îi pãzesc, or sã-si dea seama cã-s lucru bun. 
Lãsati-i sã fure, cã asa se rãspîndesc cartofii în tarã.” 
Odatã, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv cã fac 
speculã. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au rãspuns. Si atunci mi-am adus aminte de 
vorba unui prieten de la Cluj: “Cu idei, frate, cu idei!” 
Uneori mã preocupa ideea “operei” mele. Pentru cã om de stat nu am fost, 
profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci – ce sînt? Cã nici ultimul 
parazit care creste în cutele societãtii nu sînt… Pesemne cã sînt cineva dificil 
de fixat. 
“Ce mai faceti, domnu’ Tutea?” – Mã simt asemeni unui vultur trist, care înãltat 
la zenit urineazã asupra veacului douãzeci cu un dispret crestin. 
Am purtat ideile si credinta precum poartã vîntul microbii. 
Un umanist pur, adicã indiferent religios, practicã formele vietii de junglã, 
împingînd cruzimea pînã la forma gratuitã a bestialitãtii tigrului. Vremea 
noastrã este plinã de astfel de exemplare. 
Umanismul este una din formele grave ale rãtãcirii omului modern, care pleacã 
din antropocentrismul Renasterii. În Renastere, “titanii” s-au umflat prin 
autocunoasterea necunoasterii. Ei nu se cunosteau pe ei însisi si au crezut cã 
s-au descoperit ca oameni. 
Omul – javra asta bipedã, pe care eu îl consider “animal prost”, homo stultus – 
atunci cînd se screme sã facã singur ordine, adicã cînd practicã umanismul, îl 
înlocuieste pe Dumnezeu cu el. Nicãieri Dumnezeu n-a avut de furcã cu dracul mai 
mult decît în sacrul spatiu al Italiei. Acolo, adicã, unde s-a nãscut umanismul 
în Renastere. 
Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacã dãm drumul la toti caii din 
Ardeal, fãrã cãlãreti, în douã ceasuri se pisã în Budapesta. 
(Vlad Tepes) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod 
român, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul cã l-a si bãtut. Si are mai 
ales meritul cã a coborît morala absolutã prin tepele puse în cur la nivel 
absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era fricã sã n-o furi tu de la 
tine. Ãsta-i voivod absolut, Vlad Tepes. Pãi fãrã ãsta istoria românilor e o 
pajiste cu miei!