Ceva... si totusi nimic

Mă plimbam într-una de vreo trei sferturi de oră, însă nu aveam habar că mă învârteam în acelaşi loc, trecînd de vreo doişpe ori pe acolo. Mi se părea destul de bizar faptul că vedeam doar o bancă sprijinită în trei picioare şi un câine tolănit pe ea : murdar, nepieptănat, mirosind urât. Mă găndeam câţi ani aveai când te-am văzut prima oară. Tu mă ştiai de mult şi roiai în jurul meu, dar pentru mine nu existai. Totuşi, căldura dragostei tale era prezentă acolo, lângă mine. Cerşeai cu ochii, cu privirea lipită de mine, de râsul meu, de mersul meu. Mă stânjenea nespus fidelitatea juvenilă, indiscretă, admirativă, prea linguşitoare, prea devotată. Îmi ieşeai în cale când nu mă gândeam. Oare mă pândeai toată vremea? Îmi strecurai bileţele, mă întrebai unde am de gând să merg, ce planuri am. Iar eu răspundeam pe bileţele numai prostii: că mă poţi găsi la operă când interpretam un personaj figurant din Aida sau că iau lecţii de înot în acvariul de peşti exotici sub Teatrul de Operă şi Balet şi multe alte trăznăi. Totuşi, tu mă găseai oriunde m-aş fi aflat.

Fără să-mi dau seama mi-ai devenit necesar. M-am trezit cu tine intrat adânc în inima mea. Erai ca un copac fără rădăcini sau ca o mare fără viaţă. Am simţit asta când ai plecat la facultate. După zeci de scrisori pe care ţi le-am trimis, te-ai gândit că ar fi mai bine să-mi răspunzi. Mi-ai scris. Ce nu mi-ai scris tu de acolo?  Depărtarea te făcea să-ţi să-ţi piară fiala. Mi-ai povestit chiar şi despre aventura pe care ai avut-o cu o fată care avea ochii tăi – aşa mi-ai scris, apoi te văitai într-una de greaţa pe care ai avut-o după. Obişnuit cu scrisorile mele de amor, te-a surprins faptul că de această dată ţi-am răspuns cu haz; nişte monumente de indiferenţă erau scrisorile mele, îmbibate în nepăsare. Acuma întrebam pe cine îmi ieşea în cale de tine. Te căutam peste tot şi în tot. Cerul nu îl puteam privi fără să mă gândesc la drumul parcurs de tine ultima oară. Trăiai, simţeam adânc şi sigur că trăieşti, dar nu mă puteam împiedica să nut e văd rănit, căzut în mlaştină, înecat în apa nemişcată şi întunecată.

Te-am visat… un vis absurd! Te-am visat cum erai culcat pe nişte paie. Aveai faţa pământie, parcă de lut uscat. Hainele erau atârnate de două bârne. Erau hainele tale? O lampă agăţată de un cui te lumina numai pe tine. Te-ai ridicat şi te-ai aşezat la masa lungă de lemn. Ţi-ai proptit capul în mâini, nu-ţi vedeam faţa, dar în schimb îţi simţeam toată deznădejdea. M-am trezit şi … te-am pierdut. Zilele care s-au scurs apoi am încercat să regăsesc imaginea care mi-a răsărit în vis, dar fără rezultate. Îmi apăreau în minte doar imaginile vechi, dar nu erai tu cel pierdut. Era un tânăr timid, ce captiva atenţia cu surâsul său, deşi puţin stângaci. Era tânărul care asculta toate dezvăluirile mele. Cu câte povestiri nu ţi-am umplut memoria şi cu câte întâmplări nu te-am obosit… Nu ştiu ce mă împingea să-ţi spun ţie tot, ba chiar uneori mai adăugam şi de la mine. Recunosc că făcusem un obicei din asta. Era băiatul cu obrajii calzi, care mă aştepta ore în şir, ore pline de emoţii. Veneam mai târziu decât îmi propusesem la început şi te scoteam din amorţirea provocată de lungile emoţii. Încercam să caut scuze cât mai credibile, înşirând minciuni frumoase, care îţi plăceau. Sau poate îţi dădeai seama că tot ce-ţi povesteam erau doar invenţii, dar mă lasai să făuresc o întâmplare limpede, de dragoste.

Când ai plecat, în glasuri, în mişcări, în râs, te căutam pe tine. Eram arsă de dor şi de păreri de rău. Îmi făceam visuri nebune, mi te închipuiam fugind, ieşindu-mi în cale. Şi gândurile acestea nebuneşti şi absurde mă înecau de fericire, o clipă doar, apoi mă adânceam în deznădejde. Tristeţea mea se întindea peste văi şi dealuri, iarba apoi era arsă, iar arborii mari şi rari, prăfuiţi.

Mă amăgeam că merg pe urmele tale. Cine ştie prin ce depărtări mă priveşti acum.. Era încă vară, cald; măcar ştiam că nu-ţi era frig. Apoi îţi simţeam faţa caldă în palmele mele. Multă vreme m-am făcut că nu înţeleg. Pentru mine a fost un lung calvar. Trăiam în climatul cald şi iertător al dragostei tale. Dar tu în climatul cui trăiai? N-aveam nici un drept asupra ta, căci nu-ţi dădusem nimic. Dar totuşi tu erai al meu, numai al meu.

Imaginile iubirii tale, imaginile din trecut, adânc săpate în mintea mea, ca pietre de hotar bătrâne, rămase în picioare, mă ajutau să te regăsesc, să ne regăsim în viaţa noastră de atunci. Prea târzie şi inutilă, iubirea mea vibra solemn sub tine. Ceaţa mării se întindea spre uscat, cărând răcori umede şi sărate. Când stăteam culcaţi în cetina uscată, apoi în iarbă, cu urechile lipite de pântecele muntelui, gândeam că nu se poate ca noi să nu mai fim vreodată împreună, ca ochii tăi să num ă mai urmărească cum m-au urmărit, ca eu să nu-mi cer iertare pentru ce nu ţi-am dat şi n-am făcut pentru tine.

Ce bogăţii ţi-aş da acum, dacă ai fi lângă mine, cum te-aş înţelege, cum te-aş putea învălui visele şi simţămintele strânse în decurs de luni, de zile, de nopţi singuratice, adunate, îngrămădite, alese aici, în coşul pieptului. Mereu căutam clipe calde de demult. Au fost şi zile când nu răspundeam iubirii tale, iar tu, amărât şi ciudat, mi-ai dorit bătrâneţea cu privirea ei tulbure şi ştearsă, pielea  să-mi fie galbenă, zbârcită şi uscată, ai fi dorit să fiu o păpuşă bătrână.

Dar eu îţi ghiceam gândurile ucigaşe ale tinereţii mele şi te înţelegeam. Încercai să mă ucizi în tine, să ucizi iubirea ce-o simţeai, căci eu nu vroiam nici în ruptul capului să primesc dragostea ta pură, gingaşă, nevinovată, pătimaşă, curată. Cine ar fi ştiut că numai prăbuşirea lumii ne va uni şi numai atunci când vom fi departe unul de altul vom simţi cât ne lipsesc locurile pe care le ştiam şi prin care hoinăream.

Zilele cad una peste alta, neisprăvite, goale, dar grele de doruri. În vis, timpul trecea uşor, dar minunat, căci tu mă luai în braţe şi mă strângeai la piept. Spre seară ne plimbam pe stâncile de care se sparg valurile şi acestea făceau atâta vuiet, că noi nu puteam vorbi, şi nici nu era nevoie, că ştiam… noi vom rămâne, poate, întotdeauna tineri.

Trezirea e crudă în zile surde, cu umbre înalte ce trec peste mine întunecând raza palidă a soarelui. Noaptea mă prinde cu ochii spre focul de amurg. Stele mari se aprind şi câteodată alunecă încet pe bolta neagră o lună albă, netulburată, strâmbă, foarte rece. O priveam cu invidie de ciudă că o priveai şi tu odată cu mine.

Demult, demult, am stat întinşi într-o grădină. Tu te uitai la mine neîndraznind să spui ce simţi. Atunci a trecut o şopârlă mică peste picioarele mele goale, era atât de uşoară încât mi  s-a părut că s-a prelins ca o umbră. Ea ţi-a dat îndrăzneala să mă apuci întâia oară de mână. O mână care se odihnea pe obrazul meu. N-am spus nimic, căci gestul tău era cuceritor.

Au trecut zile după zile, luni după luni. Despărţirea ţinuse prea mult, amintirile erau destrămate, pierdute. Aşa credeam. A ajuns însă foiţa aceea subţire să-mi cadă în poală ca o pasăre călătoare lihnită şi moartă de oboseală ca să învie visele toate, să le strâng, să le ascund, să le visez unul câte unul până oi da peste cel care, cine ştie, nu se va termina şi mă va face iar să simt dragostea şi căldura neobişnuită a buzelor tale în palmele mele. Până atunci, îţi spun adio, iubitul meu!